Când soțul meu, Radu, a intrat în casă cu un zâmbet larg și doi fluturași lucioși în mână, n-am știut ce să cred. După luni întregi în care părea tot mai absent, acum apărea cu o „surpriză” de proporții — o croazieră de o săptămână prin Caraibe.
„Doar noi doi, Alina,” mi-a spus, cu voce joasă și caldă, ca în vremurile bune. „Avem nevoie de asta. Să ne reconectăm.”
În primele secunde, m-a cuprins o combinație de uimire și speranță. Să fie, oare, adevărat? Încerca să salveze ce mai rămăsese între noi? Ori era doar o… diversiune?
Adevărul e că aveam nevoie de un respiro. Zece ani de căsnicie, doi copii, muncă, griji, nopți în care adormeam pe canapea, singură. Cândva râdeam împreună, ne trimiteam mesaje dulci în pauza de prânz. Acum, rareori ne intersectam privirile.
Așa că am ales să cred în el.
I-am zâmbit și am spus doar: „O să încep să fac bagajele.”
Când am urcat pe vas, am fost copleșită de frumusețea locului. Totul părea ireal: briza caldă, sunetul valurilor, paharele de șampanie care clincheteau în fundal. Radu mă ținea de mână și îmi șoptea glume la ureche, iar pentru o clipă, m-am simțit din nou iubită.
„Închide ochii,” mi-a spus când am ajuns în fața cabinei. „Vreau să fie o surpriză.”
Am zâmbit și am ascultat. Am pășit în cameră cu ochii închiși, inima ușor tremurând de emoție. Dar imediat ce am intrat, o voce stridentă a rupt vraja:
„TU CE CAUȚI AICI?!”
Mi-am deschis ochii — și m-am blocat.
Pe patul nostru se afla o femeie. Poate de vârsta mea. Cu părul lung și negru, halat alb, elegant, dar încheiat doar în grabă. Și privirea ei… confuză, furioasă. Dar nu la Radu. La mine.
„Radu?” a întrebat ea, făcându-se repede în capul oaselor. „Cine e… asta?!”
Am întors capul spre el, dar parcă nici nu mai era acolo. Figura îi era de un alb fantomatic, buzele i se mișcau fără să scoată vreun sunet coerent.
„Asta… nu trebuia… Ea n-ar fi trebuit să fie aici,” bâiguia el.
„Adică… unde trebuia să fie?” am întrebat eu, încercând să-mi păstrez echilibrul. „Pe același pat, dar într-o altă săptămână?”
Femeia s-a ridicat în picioare și a luat un plic de pe noptieră — identic cu cel pe care îl primisem eu. A citit cu voce tare:
„Dragostea mea, hai să reaprindem focul. O săptămână doar noi doi. Cabina 724. Te voi aștepta.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
„Mi-ai spus că această croazieră este începutul nostru,” i-a spus ea, aproape în lacrimi. „Mi-ai zis că ai depus actele de divorț…”
M-am uitat din nou la Radu. Niciun cuvânt. Doar ochii umezi și triști ai unui om prins în propriile minciuni.
„Deci… mă înșelai,” i-am zis, vocea tăindu-mi respirația. „Urma să o aduci aici… când eu rămâneam acasă, cu copiii?”
„Nu!” a spus el repede. „Adică… da. Dar era o greșeală. Voiam să închei cu ea. Această croazieră era pentru noi… să reparăm ce-am stricat.”
Dar femeia l-a întrerupt: „Mi-ai spus că ea a fost greșeala. Nu eu.”
M-am uitat la ea. Ochii îi erau înlăcrimați. „Nu știam că ești soția lui. Jur.”
Am crezut-o. Și am știut, în același timp, că eu eram singura care nu știa nimic. Toți ceilalți jucaseră un rol. Doar eu trăiam în iluzie.
I-am aruncat o privire scurtă lui Radu și i-am spus, cu răceală: „Îi iau pe copii. Tu nu te mai întorci acasă.”
A deschis gura, dar m-am îndepărtat. „Păstreaz-o. Să ai cu cine discuta… în fața avocatului.”
Am ieșit din cabină, tremurând, dar nu m-am oprit. Am mers direct la recepție.
„Aș dori o cameră nouă. Și o băutură cât mai tare.”
Următoarele trei zile le-am petrecut singură. Pe puntea vasului, cu soarele în față și marea la picioare. Fără Radu. Fără minciuni. Doar eu, liniștea și începutul unei vindecări lente.
Când m-am întors acasă, am depus cererea de divorț chiar a doua zi. Două zile mai târziu, Radu a apărut la ușă, ud până la piele de la ploaie, plângând, implorând:
„A fost o criză. Te iubesc. Încă ne putem salva…”
L-am privit printre ochiurile plasei de la ușă. „Ai folosit banii copiilor pentru a-ți întreține amanta. Nu e o criză. E trădare.”
Și i-am închis ușa.
O săptămână mai târziu, am primit un e-mail de la ea. Subiectul: Nici eu nu știam.
În atașament — dovezi. Capturi de ecran, mesaje, promisiuni, chiar și un cont bancar ascuns. Planuri de viitor în care eu eram ștearsă cu guma.
Dar n-am plâns. Pentru prima oară în luni de zile, am simțit o forță tăcută crescând în mine. Ceva s-a rupt, da — dar altceva s-a trezit.
L-am dat în judecată. Am câștigat. Am reluat terapia, am început să fac drumeții, am descoperit cine sunt dincolo de statutul de „soție” sau „mamă”.
Șase luni mai târziu, urcam singură pe o creastă montană din Apuseni. Aer curat, cer senin, iar telefonul vibra în buzunar.
Mesaj de la Radu: „Încă mă gândesc la noi. Ești bine fără mine?”
M-am uitat lung la ecran. Apoi am zâmbit ușor și am tastat:
„Da, Radu. Sunt mai mult decât bine. Sunt, în sfârșit, EU.”
Și am trimis.