Când Rareș m-a invitat pentru prima dată să particip la celebra „Zi a Familiei” a părinților săi, aproape că nu mi-a venit să cred. Familia lui, extrem de înstărită, organiza anual o petrecere grandioasă la casa de vacanță de pe malul lacului – cu ținute elegante, cină festivă, discursuri și cadouri fastuoase. Era o ocazie specială rezervată doar membrilor apropiați ai familiei. Așa că atunci când am primit invitația, am simțit că, în sfârșit, sunt acceptată.
Eu, o simplă stilistă, venită dintr-o familie modestă, mă îndrăgostisem de Rareș – un bărbat cu o carieră solidă în stomatologie, crescut într-un mediu unde politețea era aurită, dar rece. Deși participasem deja la câteva cine formale la vila părinților lui, simțisem mereu acea distanță subtilă – acel aer de superioritate greu de ignorat.
Dar această invitație schimba totul. Era semnul că mă văd ca pe „una de-a lor”.
„Ce fel de cadouri obișnuiți să vă oferiți?” l-am întrebat pe Rareș, curioasă și ușor stresată.
„Nimic exagerat,” a spus el lejer. „Cadouri cu însemnătate. Tata i-a luat mamei o vacanță în Italia anul trecut, iar Andreea i-a dăruit fratelui nostru un motor nou. Chestii atent alese.”
Am zâmbit slab. Nimic exagerat, sigur.
Așa că am pus la cale un plan. Rareș își dorea de mult un PS5, pomenise consola de nenumărate ori. Am început să economisesc. Am acceptat clienți în plus, am renunțat la cafeaua zilnică, chiar și la ondulatoarele mele profesionale, unele pe care le aveam încă din școala de cosmetică. Nu mi-a fost ușor, dar era cadoul perfect. Personal, dorit, și o dovadă a implicării mele în relație.
Când în sfârșit l-am comandat, mâinile îmi tremurau. L-am ambalat cu grijă, în cea mai elegantă hârtie de cadouri, și l-am pus deoparte pentru marea seară.
Ziua Familiei a sosit, iar vila de pe malul lacului arăta desprinsă din revistele de lux. Totul era impecabil, până la florile albe de pe mesele lăcuite. M-am simțit mică. Rochia mea neagră, deși elegantă, părea prea simplă printre rochiile designer ale celorlalte femei. Zâmbetele mamei și surorii lui Rareș erau politicoase, dar tăioase. De parcă eram acolo să servesc, nu să fiu logodnica fiului.
După cină, Rareș s-a ridicat cu paharul de șampanie în mână și a început să vorbească.
„În fiecare an, ne amintim ce înseamnă familia pentru noi. Anul acesta, am vrut să le ofer celor dragi ceva special.”
Toți l-au ascultat ca și cum ar fi urmat să rostească o profeție.
„Părinților mei – apartamentul meu din oraș e al vostru. Știu că v-ați dorit mereu un loc aproape de teatru și de cafenelele preferate.”
Mama lui a dus mâna la piept, încântată. „Ce gest minunat, dragul meu!”
„Pentru fratele meu – Mercedesul AMG. L-ai admirat de mult timp, și a venit momentul să-l conduci.”
Fratele lui a exclamat, aproape sărind de pe scaun. „Ești serios?!”
Rareș i-a aruncat cheile cu o fundă roșie.
„Iar pentru Andreea – sora mea – acest inel Cartier. Strălucește la fel ca tine, și sper să-ți aducă bucurie.”
Andreea și-a pus inelul și a început să lăcrimeze, sub blițurile discrete ale telefoanelor familiei.
Toată lumea a aplaudat. Inclusiv eu. Cu PS5-ul în poală, simțindu-mă din ce în ce mai mică.
Apoi Rareș s-a întors spre mine. „Și, bineînțeles, nu am uitat de tine, iubito.”
Zâmbetul meu s-a lărgit. A scos o cutie mică, rotundă. Am deschis-o încet.
Înăuntru? Un recipient cu… scobitori.
„Ce… e asta?” am reușit să îngaim.
„Scobitori artizanale,” a spus Rareș, cu un aer glumeț. „Pentru munca ta. M-am gândit că sunt practice.”
Un râs ușor s-a răspândit în jurul mesei. Apoi mai puternic. Sora lui a izbucnit în hohote.
„Asta chiar primește logodnica ta? Superb!”
Mama lui a zâmbit cu răceală, fratele lui a încercat să-și ascundă râsul în spatele paharului.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea.
„E o glumă, nu?” am întrebat încet.
„Ei, dacă nu-ți plac, le dau nepoatei. Îi plac lucrurile amuzante.”
Râsete. Glume. Batjocură.
Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat încet. „Mă duc la baie.”
M-am închis înăuntru și am izbucnit. Nu era vorba doar despre scobitori. Ci despre umilința intenționată. Despre cum mă vedeau: o fată simplă, bună de luat peste picior.
O bătaie ușoară la ușă. „Iubito… Hai. A fost doar o farsă. Andreea a sugerat-o. N-am vrut să te superi.”
Am deschis ușa. Ea stătea în spatele lui cu telefonul pornit. Filma.
„Doar pentru grupul nostru de familie!” a spus ea, râzând.
Ceva în mine s-a rupt.
„Nu ești un bărbat, Rareș. Ești un băiat mare care încă se lasă condus de surioara lui.”
Apoi m-am întors către Andreea.
„Încearcă să nu mai folosești filtrul sarcasmului când filmezi oameni în lacrimi. Și, te rog, învață să-ți blenduiești fondul de ten. Pata aia de pe gât strică Cartierul.”
Liniște totală. Toți se uitau la mine șocați.
M-am întors în sufragerie, am luat PS5-ul de pe scaun.
„Am muncit trei luni pentru cadoul ăsta. Tu ți-ai bătut joc. Dar știi ce? Ține-l. Ți se potrivește. La fel de bine cum ți se potrivește ipocrizia.”
L-am lăsat să cadă la picioarele lui. A făcut un sunet surd pe podeaua de marmură.
„Credeam că meritați efortul meu. Dar acum știu – sunteți doar niște oameni îmbrăcați frumos, dar goi pe dinăuntru.”
Am plecat. Cu capul sus. Cu pași răsunători. Nu m-am mai uitat înapoi.
A doua zi, Rareș a venit la mama mea cu o geantă de firmă.
„Ăsta era adevăratul cadou,” a spus el, încercând să mă îmbuneze. „N-am vrut să te rănesc.”
„Dar ai făcut-o. Și ăsta e singurul lucru care contează.”
Am închis ușa în urma lui.
Mai târziu, mama lui m-a sunat. „Ai stricat totul. Știi cât am planificat seara aia?”
„Bravo vouă,” am zis și am închis.
Am rămas cu mama, la ceai, privind în grădină. Acolo unde, când eram copil, visam la iubire adevărată.
Și mi-am dat seama de ceva. Nu am distrus nimic. M-am eliberat dintr-un loc unde nu eram respectată.
Uneori, cel mai important gest de iubire este să alegi să nu mai accepți mai puțin decât meriți.