Am crezut întotdeauna că cea mai fericită zi din viața mea fusese nunta noastră. Îl iubeam pe Andrei din tot sufletul și, când am aflat că sunt însărcinată, am simțit că totul are în sfârșit sens. Urma să devenim părinți, o echipă completă, o familie adevărată.
Dar în loc să fie începutul unei povești de familie, nașterea fetiței noastre a fost primul capitol dintr-un coșmar pe care n-aș fi fost capabilă să-l anticipez.
Singură în sala de naștere
Andrei îmi promisese că va fi lângă mine. Repetase de zeci de ori că nu va rata momentul în care își va ține fiica în brațe pentru prima oară. Ne-am făcut planuri, am ales muzica pentru sala de nașteri, am cumpărat împreună prima rochiță și prima păturică. Eram convinși că vom deveni cei mai buni părinți.
Dar în ziua în care au început contracțiile, Andrei a dispărut.
L-am sunat, am trimis mesaje, am cerut ajutorul mamei mele care era deja cu mine la spital. Timpul trecea, durerile se intensificau, iar telefonul rămânea mut.
L-am adus pe lume pe Maria, fetița noastră, cu lacrimi în ochi și inima frântă. Nu pentru durerea fizică — ci pentru că Andrei nu era acolo.
O întoarcere dureroasă acasă
După două zile, am fost externată. Cu Maria adormită în scoică și mama lângă mine, m-am întors în casa noastră. Tot drumul m-am agățat de speranța că îl voi găsi acolo. Că îmi va da o explicație, că a fost un accident, o spaimă, o urgență.
Dar când am intrat, casa era pustie. Nu era niciun miros de cafea, nicio lumină aprinsă, nicio urmă de Andrei. Am urcat scările cu inima cât un purice, m-am dus direct în camera fetiței — iar ceea ce am văzut m-a înghețat.
Totul dispăruse.
Hăinuțele, jucăriile, păturica aceea roz cu dantelă — toate lipseau. Doar pătuțul rămăsese în mijlocul camerei. Iar în el, un bilet.
„Te iubesc, dar trebuie să plec. Întreab-o pe mama ta de ce. Am luat câteva lucruri ale Mariei ca să-mi amintesc de voi.”
Confruntarea
Am fugit în josul scărilor, strângând biletul în mână. Mama stătea pe canapea, cu Maria la piept, legănând-o ușor.
„Spune-mi acum! Ce ai făcut? Unde e Andrei?!”
A ridicat privirea. Iar în ochii ei am văzut vinovăție, dar și o liniște stranie.
„N-am vrut să afli așa… dar el avea o aventură. Cu șefa lui. L-am prins. I-am cerut să-ți spună. I-am spus că nu o să stau deoparte să-l văd cum te distruge.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mintea îmi refuza ideea. „Nu. Nu se poate. El m-a iubit, era entuziasmat… A fost doar stresat, nu… asta nu poate fi adevărat.”
„L-am auzit. Am văzut. Am vorbit cu el. A recunoscut. Și a ales să plece.”
Adevărul dureros
Mă uitam la mama mea și nu știam ce simt mai mult: furie sau recunoștință. Îmi venea să țip că nu m-a lăsat să decid singură, dar știam și că intenția ei fusese să mă protejeze. Nu reușeam să accept că Andrei fugise. Nici măcar nu avusese curajul să-mi spună în față.
După câteva zile de tăcere, l-am sunat din nou. A răspuns din greșeală.
„Da, e adevărat. Tot. Nu mă mai întorc. Ea îmi oferă o viață pe care tu n-ai fi putut. Nu-i vina ta… doar că nu te mai văd în viitorul meu. Voi face toate actele, casa rămâne a ta.”
Atât. Apoi a închis.
Un nou început
Nu l-am mai căutat niciodată. Pentru mine, Andrei a murit în acea zi. Iar pentru Maria… el e un necunoscut. O umbră care nu a fost în stare să-i spună măcar „bun venit pe lume”.
Mama mea m-a ajutat cu tot ce a putut. A gătit, a vegheat, a plâns cu mine. Relația noastră nu mai e aceeași, dar nici nu aș fi supraviețuit fără ea.
Maria e acum toată lumea mea. Și, într-un fel, mă bucur că a fost prea mică să-l cunoască. N-a avut ce să piardă.
Iar eu? Eu am câștigat o lecție dură: că uneori, cei pe care îi iubim cel mai mult sunt și cei care știu cum să ne rănească cel mai adânc.
Dar din durere se naște forța. Iar eu voi fi tare pentru fiica mea. Pentru amândouă.