Cu o săptămână în urmă, pășeam desculță prin nisipul fin din Hawaii, ținându-l de mână pe soțul meu, cu inima plină de recunoștință și speranță. Astăzi, stăteam pe un scaun rece, în fața șefei mele, încercând să înțeleg de ce mi se înmânează un plic cu ultimul salariu.
Mă numesc Suzana, am 30 de ani și, până de curând, viața mea părea așezată. Lucram într-o agenție de publicitate din București, făceam naveta zilnic dintr-un cartier liniștit, și îmi petreceam serile alături de George, bărbatul care îmi știa toate fricile și tot trecutul.
Nu eram genul care să iasă cu colegii la terasă după program sau să povestească la cafea ce-a făcut în weekend. În urmă cu câțiva ani, după ce fusesem hărțuită de un coleg la locul anterior de muncă, devenisem extrem de rezervată. Atunci, o simplă glumă despre adresa mea a dus la luni întregi de teamă. Cineva îmi cunoștea traseul, îmi lăsa notițe pe mașină și apărea mereu în apropierea blocului meu. Poliția nu a reușit să-l prindă. Așa că am plecat. Fără explicații, fără adio.
La noul job am tras o linie clară între muncă și viață personală. Eram amabilă, dar distantă. Profesională, dar tăcută. Și, aparent, asta a fost o problemă.
În firmă, colegele mele, mai ales una – Bianca, roșcată, gălăgioasă, curioasă din fire – insistau constant:
— Hai cu noi la prânz, Suzana! Nu mușcăm!
— Ai un iubit? Unde ieși în oraș? Ce pasiuni ai?
Întotdeauna răspundeam politicos, dar fără să ofer detalii. Bianca părea că își face o misiune din a mă “sparge”. Spunea adesea, în glumă:
— Ești ca o spionă. Ce ascunzi, de fapt?
Nimic. Doar liniștea mea.
Am spus „da” lui George după patru ani de relație frumoasă și calmă. A fost o nuntă mică, intimă, în grădina părinților lui, cu doar câțiva prieteni vechi. Nu am invitat pe nimeni de la muncă. Nu pentru că nu-i respectam – ci pentru că, pur și simplu, nu simțeam că am legat vreo prietenie reală acolo.
În dimineața întoarcerii la birou, George a glumit:
— Ce zici, doamna Sorescu? Gata de muncă?
— La birou sunt doar Suzana. Fără etichete.
Mi-am scos discret verigheta și am lăsat-o în cutia de bijuterii. Preferam să evit întrebările.
Dar când am ajuns la sediu, atmosfera era… ciudată. Zeci de priviri, șoapte, chicoteli. Bianca mă privea cu un zâmbet strâmb:
— Hei, felicitări, doamnă mireasă!
Am încremenit. Nu spusese nimeni, niciodată, cuvântul „mireasă” în preajma mea.
— Ce…?
— Ce poze frumoase ai pe Instagram. Soțul tău are un gust bun la filtre!
Atunci am înțeles. Cineva îmi descoperise contul privat. Sau, mai bine zis, al lui George.
Până să ajung la biroul meu, secretara mi-a spus sec:
— Doamna Dumitrescu te așteaptă. Urgent.
În biroul ei, atmosfera era tensionată. Mirosea a cafea veche și a reproșuri.
— Suzana, ai avut o nuntă?
— Da, doamnă, dar…
— Fără să anunți pe nimeni? Fără să inviți pe cineva din firmă?
— Nu consider că e relevant pentru muncă. Mi-am luat concediu legal, mi-am încheiat toate proiectele înainte de plecare…
— Firma noastră e o familie, domnișoară. O comunitate. Noi ne susținem reciproc. Nu acceptăm secrete.
— Viața mea privată nu e o obligație contractuală, doamnă.
— Nu e vorba de contract, e vorba de loialitate. Ai ascuns o etapă importantă din viața ta. Ai dat dovadă de lipsă de implicare în cultura companiei.
— Dar rezultatele mele? Proiectele? Nu am primit niciun avertisment. Am fost printre cei mai buni angajați, nu?
— Performanța nu e totul. Te concediez.
A urmat o tăcere lungă. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— Serios? Pentru că nu am făcut invitații?
— Pentru că ești o prezență rece, izolată, care sabotează spiritul de echipă. Ai creat un mediu ostil, Suzana.
Am plecat cu cutia mea de carton în brațe. Planta de pe birou, poza cu părinții mei, cana mea cu mesajul „Lasă cafeaua să vorbească”… Toate intrau în tăcerea jenantă care se așternuse peste etaj. Bianca, evident, nu s-a putut abține:
— Ai primit ce meriți. Nu poți să trăiești într-o bulă și să crezi că lumea te va accepta așa.
M-am oprit și m-am întors spre ea.
— Greșești. Tocmai pentru că lumea m-a rănit odată, am învățat să mă protejez. Nu cer scuze pentru asta.
În acea seară, George m-a găsit privind în gol, cu scrisoarea de concediere în față.
— M-au dat afară pentru că… m-am căsătorit fără să-i invit.
— Atunci e clar că locul tău nu mai era acolo.
— George, avem rate. Aveam stabilitate…
El a tăcut câteva clipe, apoi m-a privit cu un zâmbet cald.
— Ai uitat ce făceai înainte de jobul ăsta? Jucăriile alea din pânză, păturicile cusute pentru prietenele noastre… Ai un dar, Suzana. Poate e timpul să-l folosești.
— Nu știu dacă sunt pregătită…
— Ești. Nu trebuie să dovedești nimic nimănui. Fă-o pentru tine.
A fost nevoie de curaj. De îndoieli. De multe nopți nedormite. Dar am început.
Astăzi, la trei luni distanță, sunt în atelierul meu din apartament, înconjurată de culori, fire, nasturi și pluș. Firma mea – Atelierul Suzanei – a crescut mai repede decât mi-aș fi imaginat. Am clienți fideli, comenzi personalizate și, cel mai important, un loc în care mă simt liberă.
Zilele trecute, am primit un mesaj de la o fostă colegă:
„Ai văzut? Firma a fost expusă pe internet. Se vorbește despre concedieri abuzive. Bianca a plecat. Și alți trei. Au pierdut clienți mari.”
Am zâmbit. Nu din răzbunare, ci din ușurare.
Pentru că, uneori, viața îți închide uși ca să te forțeze să construiești o casă nouă. Una în care tu stabilești regulile.