Vântul urla în acea noapte de toamnă de parcă voia să smulgă acoperișul vechii mele ferme. Ploaia lovea ferestrele fără milă, iar scândurile trosneau la fiecare rafală. Era genul de furtună care te face să te simți mic, pierdut în mijlocul lumii.
Stăteam lângă șemineu, cu cana mea de ceai cu miere în mâini, savurând liniștea pe care doar izolarea o poate aduce. Așa trăisem de doisprezece ani: singură, cu câinele meu, Lucky, departe de lume și de zgomotul ei.
Apoi Lucky s-a ridicat brusc, cu urechile ciulite, privirea fixată spre ușă. Nu a lătrat, doar stătea nemișcat. În cele din urmă, am cedat insistenței lui și am deschis ușa. Vântul rece m-a izbit, iar Lucky a țâșnit în ploaie. L-am urmat și, după câteva minute, am ajuns la stația de autobuz de la capătul drumului.
Acolo, tremurând udă până la piele, stătea o fată firavă, cu părul lipit de obraji și brațele strânse la piept. Ochii ei mari și speriați m-au făcut să uit de frig și de ploaie.
— „Draga mea, ce cauți aici?” am întrebat.
Nu a răspuns, doar a dat din cap când am întrebat-o dacă are unde merge. Am învelit-o în haina mea și am adus-o acasă.
I-am pregătit un duș cald, haine curate și o cană de ceai cu miere. S-a așezat la masă, cu mâinile mici strângând cana fierbinte, și a șoptit un „Mulțumesc” abia auzit.
— „Cum te cheamă?” am întrebat.
— „Anna,” a răspuns, fără să mă privească.
Am simțit că ascunde mai mult decât lasă să se vadă, dar nu am insistat. Am condus-o în camera de oaspeți și am lăsat-o să se odihnească.
Mai târziu, când am strâns hainele ei ude lângă mașina de spălat, am simțit ceva rece în buzunarul jachetei. Era un medalion de aur în formă de inimă. L-am deschis cu mâinile tremurânde și mi s-a oprit respirația: înăuntru erau două poze minuscule — eu și Tom, soțul meu dispărut cu doisprezece ani în urmă, împreună cu fiica noastră, Emily.
Inima mi-a bătut nebunește. Am urcat scările și am deschis ușa camerei de oaspeți. Anna stătea pe pat, cu pătură în jurul umerilor.
— „De unde ai medalionul acesta?” am întrebat cu vocea tremurândă.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— „Era al tatălui meu. Mi-a spus să te găsesc.”
Am rămas fără cuvinte. Am simțit că pământul fuge de sub mine.
— „Cum îl cheamă pe tatăl tău?”
— „Tom,” a răspuns. „Și mi-a spus că tu ești mama mea.”
Lacrimi fierbinți mi-au învăluit obrajii. M-am apropiat și i-am atins obrazul cald, real.
— „Emily…” am șoptit.
Mi-a sărit în brațe și am strâns-o cu toată puterea sufletului meu. Am plâns amândouă, pentru anii pierduți, pentru durerea tăcută și pentru miracolul reîntâlnirii.
Mi-a povestit cum Tom plecase crezând că iubește pe altcineva, cum rușinea l-a împiedicat să se întoarcă și cum boala l-a răpus în cele din urmă. Înainte să moară, i-a pus medalionul în mână și i-a spus:
— „Găsește-ți mama. Spune-i că îmi pare rău și că am iubit-o mereu.”
Am plâns în șoaptă, dar inima mea s-a umplut de o căldură nouă. După doisprezece ani de singurătate, fiica mea se întorsese acasă.
Și, în ciuda tuturor rănilor, simțeam că un nou capitol abia începea.