Când mama s-a îmbolnăvit, sora mea, Samira, a apărut brusc în rolul fiicei perfecte. S-a mutat la ea și mi-a spus să stau deoparte, insistând că „are totul sub control”. Dar eu o cunoșteam prea bine: nu era genul care să se dedice altcuiva fără un interes ascuns. Și, din păcate, bănuielile mele aveau să se confirme.
Am crescut împreună într-un apartament mic și frig, cu geamuri care lăsau vântul să șuiere printre crăpături. Mama muncea pe rupte — două joburi, nopți nedormite — doar ca să ne țină la adăpost. Îmi amintesc cum vecina, doamna Jenkins, ne aducea uneori o oală cu supă aburindă. Mama ne punea pe noi să mâncăm, în timp ce ea spunea că nu îi e foame, deși știam că stomacul îi chiorăia.
Cu timpul, viața s-a mai îndreptat. Mama și-a găsit un job mai bun, am ieșit din sărăcie și chiar ne-am mutat într-o casă decentă. Eu am păstrat amintirea acelor ani grei, dar Samira era prea mică atunci. Pentru ea, lumea a rămas simplă: cere și primești. Chiar și după ce a terminat facultatea, refuza să lucreze, trăind pe banii mamei, ca și cum ar fi existat o sursă nesfârșită.
Totul s-a schimbat în ziua în care mama m-a chemat la ea, cu o voce neobișnuit de moale.
— Am fost la doctor… și nu am vești bune, mi-a spus în șoaptă. E inima. Mi-au dat un an de trăit… poate mai puțin.
Mi-a înghețat sângele în vine. I-am promis că voi avea grijă de ea, dar m-a rugat să nu-i spun nimic Samirei deocamdată.
O lună mai târziu, mama i-a spus adevărul. Iar Samira a venit direct la mine, furioasă:
— Să nu mai vii la mama! Ți-ai făcut planul să-i iei moștenirea!
— Ești nebună, i-am răspuns. Vreau doar să o ajut.
Dar pentru ea, totul se măsura în bani. La scurt timp, s-a mutat cu mama și mi-a închis ușa în față, invocând mereu scuze: „doarme”, „nu se simte bine”, „a plecat la doctor”.
Am reușit să o vizitez doar când mama mi-a trimis în secret un mesaj că Samira e plecată. Am intrat cu o plasă de cumpărături, iar mama m-a întâmpinat cu un zâmbet obosit.
— De ce nu ai mai venit? Samira zice că nu vrei să mă vezi… că sunt o povară.
Mi-au dat lacrimile. Am înțeles atunci cât de departe mergea sora mea cu minciunile ei.
Pe măsură ce boala avansa, am început să plătesc personal tratamentele mamei, pentru că Samira îi golea conturile. Când starea ei s-a înrăutățit și a fost internată, am stat zilnic la spital, citindu-i și aducându-i garoafe roz, florile ei preferate. Samira continua să pozeze în fiica devotată, dar în ochii ei vedeam disperarea, nu iubirea.
Apoi, într-o dimineață, telefonul a sunat. Mama… nu mai era. Am alergat la spital, cu sufletul frânt. Samira era deja acolo, cu avocatul lângă ea.
— Eu am avut grijă de mamă. Moștenirea îmi aparține, a spus rece, întinzându-mi un testament.
Nu mi-a venit să cred. În timp ce ea număra banii, eu îmi plângeam mama. Dar atunci, doctorul Miller m-a chemat în biroul său.
— Mama ta a lăsat ceva pentru tine, mi-a spus blând, întinzându-mi un plic. Pe el scria: „Pentru adevărata mea fiică.”
Mâinile îmi tremurau când l-am desfăcut. Înăuntru era un testament mai nou decât cel al Samirei. Totul îmi revenea mie. Există și un cont secret, cu bani puși deoparte, și o notiță lipită deasupra:
„Ți-am spus că înțeleg totul. Știu să recunosc dragostea sinceră de egoism. Îți las ție totul, Nicole. Păstrează mereu în suflet bunătatea și omenia. Te iubesc. Mama.”
Am izbucnit în plâns. În acel moment, am înțeles că mama mă protejase până la capăt. Averea nu conta — dar dragostea ei, da. Și am știut că voi duce mai departe memoria ei cu demnitate, așa cum ar fi vrut ea.