Când m-am căsătorit cu Claire, o mamă singură cu două fiice adorabile, am simțit că în sfârșit am găsit familia pe care o căutasem toată viața. Casa lor avea ceva cald și liniștitor: podelele de lemn scârțâiau plăcut, mirosul de vanilie plutea în aer, iar soarele lăsa umbre jucăușe prin perdelele de dantelă. Emma și Lily, fetițele ei de opt și șase ani, umpleau casa cu râsete și energie, iar eu mă simțeam norocos să fiu parte din lumea lor.
Singurul lucru care mi se părea ciudat era subsolul. Ușa lui albă, discretă, se afla la capătul holului. Nu era nimic neobișnuit în aparență, dar modul în care fetițele aruncau uneori priviri către ea și șopteau printre chicote îmi stârnea curiozitatea. Claire părea să ignore complet acest detaliu, de parcă subsolul nici nu ar fi existat.
Într-o seară, în timp ce strângeam farfuriile după cină, Emma m-a întrebat brusc:
— Te-ai întrebat vreodată ce e în subsol?
Am clipit surprins, aproape scăpând farfuriile.
— Probabil mașina de spălat și niște cutii vechi, am glumit. Sau cine știe… poate comori și monștri!
Emma a zâmbit enigmatic și s-a întors în sufragerie, iar Lily a început să râdă în hohote. În următoarele zile, fetele au continuat să facă aluzii la subsol. Când i-a scăpat lingura pe jos, Lily a șoptit veselă:
— Lui tati nu-i plac zgomotele puternice.
Am înghețat. Nu știam prea multe despre tatăl lor. Claire spusese doar că fusese „plecat”, dar niciodată nu explicase dacă murise sau trăia altundeva. Începusem să simt că trebuia să aflu adevărul.
Adevărul a venit mai repede decât mă așteptam. Într-o dimineață, Lily desena la masă. Am recunoscut în desen familia noastră: ea, Emma, Claire, eu… și o ultimă figură, separată într-un colț.
— Cine e acesta? am întrebat.
— Tati, a spus ea simplu. Și a desenat un pătrat gri în jurul lui.
— Ce e pătratul?
— Subsolul, a spus cu seninătatea unui copil care nu vede nimic straniu în propriile cuvinte.
În acea clipă, mi s-a strâns inima.
Câteva zile mai târziu, Claire era la serviciu, iar fetele erau acasă, răcite ușor. Emma s-a apropiat de mine cu o expresie serioasă:
— Vrei să-l vezi pe tata?
Am înlemnit.
— Ce… ce vrei să spui?
— Mami îl ține în subsol, a completat Lily cu inocență.
Am urmat fetele, cu inima bătând nebunește. Scările scârțâiau, aerul rece mirosea a mucegai, iar lumina becului arunca umbre tremurătoare. Într-un colț al subsolului se afla o măsuță mică, plină de desene, flori ofilite și jucării. În centru, o urnă simplă, gri.
— Uite, aici e tati, a spus Emma.
— Bună, tati! a ciripit Lily, mângâind ușor urna.
— Venim aici să nu se simtă singur, a adăugat ea.
Am căzut în genunchi și le-am strâns pe amândouă în brațe. Le-am spus că tatăl lor nu poate fi niciodată cu adevărat singur, pentru că trăiește în inimile lor, în amintirile și iubirea lor.
Când Claire a venit acasă și i-am povestit, a izbucnit în lacrimi.
— N-am știut… Am crezut că, dacă îl țin în subsol, fetele se vor putea desprinde mai ușor. N-am realizat cât de mult au nevoie să fie aproape de el.
A doua zi, am mutat urna în sufragerie. Am creat un colț special cu fotografii și desene, astfel încât Emma și Lily să-l poată „vizita” oricând. Seara, Claire le-a spus blând:
— Tati nu e doar în acea urnă. El trăiește în poveștile și iubirea noastră. Ori de câte ori îi zâmbim sau ne amintim de el, e aici.
De atunci, în fiecare duminică aprindem o lumânare lângă urnă și împărtășim amintiri. Fetele desenează, Claire povestește despre cum le dansa tatăl lor prin bucătărie, iar eu le ascult, știind că nu voi putea să-l înlocuiesc niciodată.
Dar pot adăuga la iubirea care ține această familie unită. Și pentru mine, asta e mai mult decât suficient.