Când mama mea vitregă a distrus intenționat televizorul pentru care economisisem mai bine de un an, probabil s-a gândit că a scăpat basma curată. Nu avea de unde să știe că, o lună mai târziu, o să primească o lecție neașteptată. A fost momentul în care am început din nou să cred în karma.
Aveam 23 de ani și locuiam singură într-o garsonieră mică, într-un cartier modest, la celălalt capăt al orașului față de locul copilăriei mele. Aveam un job de începătoare la o agenție de marketing, cu un salariu mic, dar suficient cât să mă descurc de pe o lună pe alta.
Tata locuia la vreo douăzeci de minute distanță, împreună cu Patricia – femeia cu care se recăsătorise acum doi ani. Aveau o casă mare, frumoasă, cu o curte îngrijită și două mașini în garaj. Încă nu eram acolo în viața mea, dar în mica mea garsonieră mă simțeam în siguranță și independentă.
Pe mama am pierdut-o când aveam cincisprezece ani. Cancerul i-a luat viața după doi ani de luptă grea, lăsând în urmă o familie frântă și obosită. După ce ea a murit, eu și tata ne-am apropiat mai mult ca niciodată. El a fost sprijinul meu în cele mai întunecate zile și mi-a oferit toată susținerea când am decis să plec la facultate la 18 ani.
Am studiat comunicarea, am muncit part-time, am vândut cărți vechi, haine și orice altceva puteam pentru a-mi plăti traiul. Nu a fost ușor, dar m-a întărit.
Legătura mea cu tata a rămas puternică, chiar dacă ne vedeam rar. Ne sunam des și ne întâlneam la o cafea sau la prânz, când timpul ne permitea.
Acum doi ani, tata m-a sunat cu o veste neașteptată:
— Draga mea, trebuie să-ți spun ceva. M-am îndrăgostit. Ea se numește Patricia. Suntem împreună de șase luni și… vrem să ne căsătorim.
Am simțit un gol în stomac. Pe de-o parte, mă bucuram că tata nu mai era singur. Pe de alta, mă temeam că ceva din relația noastră se va schimba. Însă i-am zâmbit și i-am spus:
— Dacă te face fericit, atunci sunt bucuroasă pentru tine.
Trei luni mai târziu, s-au căsătorit. Eu și Patricia nu aveam o relație apropiată, dar nici conflicte. Însă totul s-a schimbat în ziua în care mi-am cumpărat televizorul.
Economisisem pentru el mai bine de un an. Am renunțat la ieșiri, la comenzi online, la cheltuieli inutile. Am pus deoparte fiecare bănuț rămas după chirie, facturi și mâncare. Și în cele din urmă, am reușit să-mi iau un televizor smart de 43 de inch, model nou, cu imagine clară și culori superbe.
Când l-am instalat, am avut senzația că, în sfârșit, munca mea grea s-a materializat în ceva palpabil.
O săptămână mai târziu, tata și Patricia au venit în vizită. Din clipa în care a intrat, Patricia a zărit televizorul și s-a oprit în loc.
— Vai, ce imagine! Ce claritate! E superb! — a exclamat ea, trecându-și mâna peste marginea ramei, ca un inspector.
— Lily a muncit mult ca să și-l permită, — a spus tata, zâmbind cu mândrie.
Dar Patricia nu părea impresionată de efort. În schimb, s-a întors către mine și a spus:
— Televizorul nostru e cam vechi… Poate ar trebui să contribui și tu puțin ca să ne luăm unul la fel. Ar fi frumos, nu?
Am zâmbit, crezând că glumește. Dar ea era serioasă. I-am spus că abia am reușit să-l cumpăr pentru mine și că nu-mi permit altul.
— Ingrată! — a mormăit ea cu dispreț.
Seara s-a umplut de remarci subtile și ironii. Patricia tot făcea aluzii la oameni care „uită de unde au plecat” sau care „pun lucrurile mai presus de familie”.
Când au plecat, s-a mai uitat o dată la televizor și a spus:
— Bucură-te de el cât poți… lucrurile astea nu țin mult.
Două săptămâni mai târziu, Patricia a venit iar la mine, sub pretextul că-mi aduce niște plicuri ajunse greșit la adresa lor. Eu eram la muncă, dar avea cheia de rezervă de la tata.
Când am ajuns acasă, am simțit imediat că ceva nu e în regulă. M-am uitat spre televizor… și am încremenit.
Ecranul era complet distrus. Nu zgâriat, nu crăpat într-un colț — ci spart în zeci de locuri, ca și cum ar fi fost lovit cu intenție de mai multe ori.
Am sunat imediat pe tata. A răspuns Patricia.
— Of, dragă, îmi pare rău pentru televizor. Am încercat să-ți șterg praful, dar mi-a scăpat cârpa. Se mai întâmplă, nu?
Am simțit că-mi fierbe sângele.
— Patricia, nu-mi insulta inteligența. Ecranul e complet distrus. Asta nu e o greșeală de praf. Ce ai făcut?
— Ți-am spus ce s-a întâmplat. Dacă nu mă crezi, e problema ta.
Am cerut să vorbesc cu tata, dar chipurile era la duș.
Când m-a sunat înapoi, vocea lui era stinsă.
— Lily, Patricia se simte teribil. A fost un accident.
— Nu a fost. Ea l-a distrus intenționat.
— Uite, n-o să ne certăm pentru asta. Vedem ce putem face. Poate mergem împreună să-ți luăm altul.
Dar nu era vorba doar de un televizor. Era despre respect. Despre efortul meu, despre nedreptate. Apoi a venit partea cea mai dureroasă: Patricia a început să spună tuturor că eu sunt nerecunoscătoare și agresivă. A întors împotriva mea rudele și prietenii de familie.
Timp de o lună, m-am simțit trădată și singură. Stăteam în fața televizorului spart și simțeam că nu mai am pe nimeni.
Până când… karma a lovit.
Într-o seară, tata m-a sunat panicat.
— Lily, dezastru total. Mașina de spălat a inundat toată casa. Podele distruse, pereți umflați, dulapuri compromise…
Patricia uitase ușa deschisă, ocupată să se laude la telefon că face mai multe treburi deodată. Asigurarea a refuzat să plătească. A fost considerată neglijență.
— Va trebui să plătim totul din buzunar. Patricia o să folosească banii ei… pentru distracții. Ce ironie, nu?
Am făcut un calcul rapid. Reparațiile costau de trei ori mai mult decât televizorul meu.
— Îmi pare rău, tată, sincer. E greu.
— Da… așa e viața.
După ce am închis telefonul, m-am uitat la televizorul meu distrus. Și, pentru prima oară în săptămâni, am zâmbit.
Nu m-am bucurat că tata avea probleme. Dar pentru prima dată, am simțit că echilibrul s-a restabilit.
Uneori, universul tace. Alteori, răspunde.
Și, uneori… o face exact când trebuie.