Holul rămăsese încremenit, iar candelabrele imense păreau că tremură în lumina lor orbitoare. Richard, omul care nu se clătinase niciodată în fața rivalilor de afaceri, simțea acum că întreaga lui autoritate se topește sub privirea unei fetițe de șase ani.
Clara își strângea mâinile, rușinată. Era o femeie simplă, venită de la sat, crescută cu muncă grea și cu respect pentru pâinea câștigată cinstit. Nu se așteptase niciodată ca viața să o aducă aici, în mijlocul unei lumi de aur și strălucire, darămite să fie arătată de degetul unei fetițe ca „aleasă”.
— Amelia, iubita mea, spuse Richard pe un ton cald, dar tensionat. Nu poți înțelege acum… Ea e doar…
— Ea e mama mea! izbucni Amelia, ridicând bărbia ca un copil care nu mai voia să cedeze.
Un murmur puternic se rostogoli prin mulțime. Modelele își dădeau ochii peste cap, unele zâmbeau fals, altele își făceau planuri cum să plece cât mai repede. Pentru ele, era un spectacol pierdut. Dar pentru Clara, era începutul unui coșmar.
Cu lacrimi în ochi, își aminti de satul din care plecase. De mirosul de pâine coaptă pe vatră, de serile când femeile se adunau la poartă și povesteau, iar copiii alergau desculți prin praf. Ea însăși fusese crescută de o mamă simplă, dar plină de dragoste. Știa prea bine că Amelia nu dorea lux, ci căldură.
Richard își trecu mâna peste frunte. În mintea lui se ciocneau două lumi: cea a ambiției, unde imaginea conta mai mult decât sufletul, și cea a copilăriei, unde își amintea de propria lui mamă, care îi citea povești lângă soba încinsă. O mamă care nu purtase niciodată diamante, dar îl învățase ce înseamnă bunătatea.
— Clara, spuse el brusc, vino aici.
Ea păși cu ezitare, simțind cum fiecare pereche de ochi o cântărea.
— Ai grijă de Amelia, șopti Richard, fără să-și mai poată ascunde vocea tremurată.
Și atunci se întâmplă ceva neașteptat. Amelia îi luă mâna Clarei și i-o puse în mâna tatălui ei.
— Acum suntem o familie, spuse ea cu un zâmbet larg.
Sala întreagă rămase mută. Era ca și cum un copil rostise o profeție.
În zilele ce au urmat, presa a explodat. Ziarele scriau: „Miliardarul și menajera”, „Poveste de basm sau scandal social?”. Oamenii comentau, unii cu ironie, alții cu speranță. Dar, în mijlocul acestor furtuni, Amelia râdea mai mult ca oricând.
Clara continua să-i spună povești seara, povești cu fete de la sat, cu ierni grele și colinde, cu Sânziene și cu hore în mijlocul satului. Amelia asculta fascinată, descoperind o lume mai bogată decât orice palat.
Richard, la început, privea de la distanță. Îi era greu să accepte că omul care îi aducea ceaiul putea fi și omul care să-i aline fiica. Dar, treptat, începu să vadă altceva. Clara nu voia averea lui. Nu visa la diamante, nici la călătorii exotice. Îi păsa doar de copil. Și asta era ceva ce niciuna dintre femeile invitate nu arătase.
Într-o seară, Richard intră în salon și le găsi pe cele două dormind împreună pe canapea. Clara îi ținea mâna Ameliei, iar pe masă se afla o carte de povești românești. Richard simți un nod în gât. Își dădu seama că ceea ce construise toată viața era doar piatră și metal, dar ceea ce avea în față era viață adevărată.
Câteva luni mai târziu, în curtea conacului, se auziră din nou râsete. Dar de data aceasta nu erau modele și nici șoapte de bârfă. Erau copii din sat, invitați de Clara, alergând prin iarbă, mâncând colaci și jucându-se de-a „Țară, țară, vrem ostași”. Amelia era în mijlocul lor, fericită.
Richard privea totul din verandă, cu un pahar de vin în mână. Își simțea inima ușoară. Învățase în sfârșit că adevărata avere nu stă în conturi bancare, ci în zâmbetele celor pe care îi iubești.
Și astfel, familia Lancaster se rescrise din temelii, nu prin puterea banilor, ci printr-un gest simplu al unei fetițe care alesese cu inima.
Pentru că uneori, dragostea cea mai mare vine din cele mai neașteptate locuri.