Numele meu este Ion și am 61 de ani. Prima mea soție a murit acum opt ani, după o boală lungă și grea.
De atunci, am trăit singur, în liniște. Copiii mei sunt toți căsătoriți și așezați la casele lor. Trec pe la mine o dată pe lună să-mi lase niște bani și medicamente, apoi pleacă în grabă.
Nu-i învinuiesc. Au viețile lor, și înțeleg asta. Totuși, în serile ploioase, când stau întins și ascult picăturile lovind acoperișul de tablă, mă simt atât de mic și singur.
Anul trecut, răsfoind Facebook-ul, am dat peste Emilia, prima mea iubire din liceu. O adoram atunci. Avea părul lung și mătăsos, ochi adânci și întunecați, și un zâmbet strălucitor care lumina întreaga clasă. Dar, chiar când mă pregăteam pentru examenele de admitere la facultate, familia ei a aranjat s-o mărite cu un bărbat din sudul țării, cu zece ani mai în vârstă decât ea.
După aceea, am pierdut legătura. Ne-am regăsit după patruzeci de ani. Și ea era acum văduvă; soțul ei murise în urmă cu cinci ani. Locuia cu fiul ei cel mic, care lucra într-un alt oraș și o vizita doar din când în când.
La început, ne-am salutat doar în mesaje. Apoi au urmat apelurile. Apoi întâlnirile la cafea. Și, fără să-mi dau seama, mergeam cu scuterul la casa ei o dată la câteva zile, cu un coșuleț cu fructe, câteva bomboane și pastile pentru dureri articulare.
Într-o zi, pe jumătate în glumă, i-am zis:
— „Ce-ar fi dacă noi, două suflete bătrâne, ne-am căsători?” N-ar alunga asta singurătatea?”
Spre surprinderea mea, ochii i s-au înroșit. M-am bâlbâit încercând să explic că glumeam, dar ea a zâmbit blând și a dat din cap.
Și așa, la 61 de ani, m-am recăsătorit — cu prima mea iubire.
În ziua nunții noastre, am purtat un costum național vișiniu închis. Ea a purtat un simplu saree din mătase crem. Părul îi era prins elegant, decorat cu o agrafă mică cu perlă. Prietenii și vecinii au venit să ne felicite. Toți spuneau: „Parcă sunteți niște îndrăgostiți tineri!”
Și, sincer, chiar mă simțeam tânăr. Era trecut de ora 22 când am terminat de strâns după ospăț. I-am turnat un pahar cu lapte cald și m-am ocupat să încui poarta și să sting luminile de pe verandă.
Sosise noaptea nunții noastre — o noapte pe care nu credeam că o voi mai trăi la vârsta asta.
Am încremenit în clipa în care i-am desfăcut bluza.
Spatele, umerii și brațele ei erau decolorate și brăzdate de cicatrici vechi, ca o hartă dureroasă. Am rămas nemișcat, cu inima strânsă.
S-a acoperit repede cu o pătură, cu ochii mari, speriați. Tremuram și am întrebat:
— „Emilia… Ce ți s-a întâmplat?”
S-a întors cu spatele, iar vocea i s-a înnodat:
— „Avea un temperament urât…” Țipa și mă lovea… „N-am spus nimănui niciodată…”
M-am așezat lângă ea, cu ochii înlăcrimați. Mă durea inima pentru ea. Decenii la rând trăise în tăcere – în teamă și rușine – fără să spună nimănui. I-am luat mâna și am așezat-o ușor peste inima mea.
— „Acum e bine.” De azi înainte, nimeni nu te va mai răni. „Nimeni nu are dreptul să te facă să suferi vreodată… în afară de mine – dar doar pentru că te iubesc prea mult.”
A izbucnit în lacrimi mute, tremurânde, care păreau că răsună prin toată camera.
Am strâns-o în brațe. Coloana ei era firavă, iar oasele i se simțeau ușor — această femeie micuță trăise o viață întreagă în durere și tăcere.
Noaptea noastră de nuntă n-a semănat cu a cuplurilor tinere. Doar am stat întinși unul lângă celălalt, ascultând greierii din curte și vântul foșnind printre copaci. I-am mângâiat părul și i-am sărutat fruntea. Ea mi-a atins obrazul și mi-a șoptit:
— „Mulțumesc. Mulțumesc că mi-ai arătat că încă mai există cineva pe lumea asta căruia îi pasă de mine.”
Am zâmbit. La 61 de ani, am înțeles că fericirea nu stă nici în bani, nici în pasiunea oarbă a tinereții. E despre o mână de ținut, un umăr pe care să te sprijini, și pe cineva care să stea lângă tine toată noaptea, doar ca să-ți simtă pulsul.
Ziua de mâine va veni. Cine știe câte zile mai am de trăit? Dar un lucru e sigur: pentru tot restul vieții ei, îi voi da tot ce i-a lipsit. O voi prețui. O voi proteja, ca să nu mai aibă vreodată de ce să se teamă.
Pentru că această noapte de nuntă — după o jumătate de secol de dor, ocazii pierdute și așteptare — este cel mai frumos dar pe care viața mi l-a oferit vreodată.