Mâinile îmi tremurau ușor în timp ce îmi netezeam rochia pentru a suta oară. Mă uitam în oglindă, încercând să-mi maschez emoțiile cu un zâmbet calm, dar inima îmi bătea de parcă se pregătea de o cursă. Urma să-i cunosc pe părinții lui Rareș. După trei ani împreună, în sfârșit făceam pasul cel mare. Îl iubeam și, sincer, simțeam că el este cel alături de care vreau să îmbătrânesc. Totuși, nu știam că ziua asta avea să-mi schimbe viața în moduri pe care nu mi le-aș fi imaginat niciodată.
— Ești bine, Ana? — m-a întrebat el, zâmbind cald, în timp ce trăgea mașina pe dreapta, în fața unei case frumoase, cu un aer ușor vintage.
Am dat din cap, forțând un zâmbet. — Doar puțin emoționată. Ce se întâmplă dacă nu mă plac?
— Te vor adora, cum aș putea să iubesc eu pe cineva pe care ei n-ar putea?
Cuvintele lui m-au liniștit puțin, dar neliniștea nu dispărea complet. Ne-am îndreptat pe alee, ținându-ne de mână. Când ușa s-a deschis, o femeie în vârstă, elegantă, cu ochi blânzi și zâmbet sincer, m-a întâmpinat cu brațele deschise.
— Tu trebuie să fii Ana! Bine ai venit, draga mea! Eu sunt Cristina, iar acesta e soțul meu, Tudor.
Am dat mâna cu ei, iar pe chipul bărbatului am zărit o urmă de ceva… cunoscut. Un fior mi-a străbătut spatele. Aveam senzația ciudată că le știu fețele, dar nu le puteam plasa. Casa lor mirosea a lavandă, amestecată cu ceva dulceag, familiar. Parcă mirosul acela mă întorcea în timp, undeva în copilărie…
Am intrat, și imediat m-a izbit senzația că am mai fost acolo. Podelele din lemn, covorul oriental, felul în care lumina cădea prin ferestre… Totul părea desprins dintr-un vis vag pe care nu ți-l amintești complet, dar știi că l-ai avut.
Am trecut prin living și am observat ceva ciudat: toate dulapurile aveau lacăte. Inclusiv ușa camerei de oaspeți. Am ridicat o sprânceană, dar n-am zis nimic. Nu voiam să par indiscretă sau să pun întrebări nepotrivite la prima vizită.
— Ana, Rareș ne-a spus că lucrezi în marketing, așa e? — m-a întrebat Cristina, în timp ce ne așezam pe canapea.
— Da, da, lucrez la o agenție mică… — dar nu mi-am putut continua fraza.
Privirea îmi rămăsese blocată pe un perete cu fotografii de familie. Și acolo, într-o ramă argintie, era o poză cu o fetiță de vreo șase ani. Avea părul prins în două codițe și un zâmbet știrb. M-am apropiat. Inima mi-a sărit o bătaie. Copila… eram eu.
— Nu… — am șoptit. — Fotografia asta… sunt eu?
Livingul a devenit brusc mut. Rareș s-a ridicat imediat.
— Ce? Cum adică ești tu?
Cristina și Tudor s-au uitat unul la altul. O tăcere grea a umplut camera. Apoi, femeia a oftat adânc și a spus:
— Ana, noi… noi am fost părinții tăi adoptivi. Când erai mică. După ce mama ta biologică a murit, te-am primit în grija noastră pentru o perioadă.
M-am clătinat, aproape căzând pe canapea. Amintiri îngropate de ani de terapie și suferință au început să se reverse în valuri: vocea caldă a unei femei, miros de prăjituri, brațe care mă legănau și îmi citeau povești. Erau ei. O parte din mine știa, dar trauma blocase totul.
— Dar… cum? De ce nu-mi amintesc? De ce n-ați spus nimic până acum?
Tudor și-a trecut mâna prin păr. — Ne-a fost teamă. Când Rareș ne-a arătat poza ta pe telefonul lui, am recunoscut trăsăturile. Ne-am gândit că ai putea fi tu. Dar nu eram siguri… și n-am vrut să-ți deschidem răni vechi dacă greșeam.
— Atunci… Rareș e…?
— Nu suntem părinții lui biologici, l-am adoptat când avea opt ani. Tu ai plecat cu câțiva ani înainte. Dar el a devenit copilul nostru așa cum ai fost și tu — a spus Cristina, cu lacrimi în ochi.
Rareș părea complet șocat.
— Ești iubita mea, dar ai fost și sora mea adoptivă? Nu-mi vine să cred…
— Rareș, nici eu nu am știut — am spus, cu vocea tremurândă. — Nu mi-am amintit nimic până acum. Doar azi, când am intrat în casa asta…
Am petrecut restul zilei discutând, plângând, căutând fotografii vechi. Cristina mi-a arătat albume prăfuite, iar din fiecare poză zâmbea aceeași fetiță cu ochi mari, care am fost cândva. A fost dureros și liniștitor în același timp.
— Ți-ai amintit când ai căzut în făină încercând să faci prăjituri? — m-a întrebat Cristina râzând printre lacrimi.
— Îmi amintesc! Și voi le-ați mâncat, deși erau crude.
Am râs împreună, iar Rareș, deși confuz, ne privea cu o duioșie ciudată.
— Acum înțeleg de ce ai simțit mereu o conexiune specială cu ei — a spus, mângâindu-mi mâna.
Următoarele săptămâni au fost un carusel de emoții. Ne-am reîntâlnit constant, am rememorat trecutul, am reconstruit ceea ce părea pierdut. Eu și Rareș am decis că vom merge mai departe, pas cu pas, dar împreună. Legătura dintre noi nu se schimbase — doar se adâncise printr-un trecut pe care nu l-am ales, dar care ne-a readus pe toți împreună.
Cristina și Tudor deveniseră din nou familia mea. O familie regăsită, la care nici nu mai sperasem. Și Rareș… Rareș era încă bărbatul pe care îl iubeam, chiar dacă trecutul nostru avea acum ramificații neașteptate.
Într-un mod bizar, găsisem un nou început în cel mai improbabil mod cu putință. Dar era al nostru. Și aveam să-l prețuim. Toți patru.