Cina în familie trebuia să fie un moment plăcut. Un restaurant renumit pentru preparatele lui extrem de picante, unde se râdea mult, se povestea și se împărțeau porții de ardei iute ca test de curaj. Pentru soțul meu, Jake, era un loc preferat. Pentru soacra mea, Linda, era terenul ideal de „evaluare” – fiecare reuniune era o oportunitate pentru ea să se impună subtil sau nu.
Pentru mine, era un chin. Nu suportam deloc gustul picant. Nu din mofturi, ci pur și simplu pentru că nu îl toleram. Mă luptam cu piperul negru, ce să mai vorbim de ardeii „reaper” sau de sosurile care îți ardeau gâtul doar mirosindu-le. Dar am acceptat, pentru Jake. Știam cât de mult își dorea să fim împreună, în armonie.
Ne-am așezat cu toții la masă. Linda a luat repede controlul conversației. Bob, soțul ei, și mătușa Carol completau fundalul cu râsete și remarci aprobare la fiecare replică de-a Lindei. Jake mi-a zâmbit cald, văzându-mi neliniștea.
— Ce-ți iei, iubita? a întrebat el blând.
— Piept de pui… varianta blândă, i-am răspuns, forțând un zâmbet.
Linda a râs scurt, cu superioritate.
— Blând? O, hai! Trăiește puțin! Nu mai fi așa pretențioasă tot timpul, că viața trece pe lângă tine!
Am strâns din dinți și am zâmbit. Mi-era cunoscut jocul. Încercasem de atâtea ori să-i explic că nu e despre mofturi, ci despre limitările mele. Dar ea n-a vrut să audă niciodată. Avea impresia că totul i se cuvine. Și că „nepoata” trebuie să se adapteze regulilor impuse de ea.
Chelnerița a luat comenzile. Eu mi-am cerut puiul blând, cu rugămintea expresă să nu existe urmă de sos picant pe farfurie. Linda, desigur, a cerut cel mai picant preparat din meniu și a adăugat, teatral:
— Dă-mi varianta extremă. Dacă tot suntem aici, să facem cinste cu lacrimi.
S-a scuzat apoi că merge la toaletă. Atunci a venit mâncarea. Porțiile arătau apetisant, dar ceva nu se potrivea la farfuria mea. Am luat o bucățică și, la prima înghițitură, mi s-a oprit respirația.
Mi-a luat doar o clipă să realizez: cineva îmi schimbase comanda.
Gura mi-a luat foc. Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, gâtul îmi ardea și mâinile îmi tremurau în căutarea unui pahar cu apă. Am dus mâna la pahar, dar era deja prea târziu. Eram prăbușită în durere, în timp ce Linda se uita la mine și rânjea mulțumită.
— Ești bine, draga mea? a întrebat ea, mimând îngrijorarea.
Jake era șocat. A cerut imediat să vină chelnerița, dar era clar: cineva umblase la mâncare. Și acel cineva tocmai își savura momentul de glorie.
— Ai schimbat farfuriile? a întrebat el direct.
— O, relaxați-vă! E doar o glumă. Poate că data viitoare n-o să mai fii așa mofturoasă.
Am rămas fără cuvinte. Era prea mult. În public, cu toți ochii ațintiți asupra mea, cu râsete ascunse și priviri complice. Am înghițit umilința și am promis că va veni ziua în care Linda va înțelege cum e să fii pus în genunchi în fața tuturor.
Și acea zi a sosit mai repede decât s-ar fi așteptat.
Ziua de naștere a Lindei se apropia, iar eu am avut ideea perfectă. Mi-am amintit poveștile unchiului meu din copilărie, despre preparatele tradiționale din America Centrală, cu ingrediente „speciale”, cum ar fi viermii comestibili, numiți Zophobas morio.
Am început planificarea. Am invitat toată familia, am făcut meniuri complexe cu preparate exotice și mi-am pus toată energia în realizarea unui fel principal spectaculos: o rețetă veche, tradițională, cu viermi gătiți perfect, plini de savoare.
Linda a sosit încrezătoare, sigură că va fi, din nou, regina serii. A întrebat superficial:
— Ce avem la masă?
— O selecție de mâncăruri tradiționale din America Centrală. Unele chiar foarte speciale, i-am spus zâmbind.
La început, totul a părut să decurgă normal. Felurile de început au fost savurate de toată lumea, iar Linda părea surprinsă de gustul „neobișnuit, dar interesant”.
Apoi a sosit felul principal. Când a văzut ce era în farfurie, fața ei s-a schimbat.
— Nu… nu-mi spune că…?
— Da, i-am răspuns senină. E o delicatesă. Din rețeta veche a unchiului meu.
Linda s-a albit. Lumea a amuțit. Jake a privit uimit, nerealizând încă ce se petrece. Bob și Carol se uitau în farfurii, nedumeriți.
— E… E un test? a întrebat Linda.
— Nu, i-am spus calm. E o experiență. Ai spus mereu că trebuie să fim deschiși la nou. Ei bine… te invit să trăiești puțin.
Linda m-a privit lung. A simțit. A înțeles. Și, spre surprinderea tuturor, a luat o bucățică și a gustat.
— E… diferit, a zis ea ezitând. Dar cred că pot aprecia efortul.
A urmat un moment de tăcere. Apoi a oftat și a rostit, aproape în șoaptă:
— Îmi pare rău pentru ce ți-am făcut la restaurant.
Jake a ridicat privirea.
— Ce ți-a făcut?
Linda și-a recunoscut greșeala în fața tuturor. Pentru prima oară, fără scuze, fără glume. Iar eu am știut: lecția fusese învățată.
Seara a continuat calm, cu povești, glume și un aer nou de respect între noi. După acea cină, Linda a început să mă vadă altfel. M-a întrebat despre rețetele mele, despre gusturile mele. Nu ne-am transformat în cele mai bune prietene, dar am găsit în sfârșit o punte.
Și totul a început cu un pui picant și o replică: „Poate că ar trebui să înveți să suporți puțină căldură.” Ei bine, Linda… ai suportat-o și tu.