O femeie din rândurile din spate a scăpat un oftat prelung și și-a făcut cruce. O bătrână a murmurit: „Doamne apără-ne…” Preotul a rămas cu slujba neterminată, cu ochii mari și Biblia în mâini.
Mama fetei, încremenită, a încercat s-o liniștească. Dar copila se zbătea, cu lacrimi șiroind pe obraji, strigând din nou:
— A zis că e aici! Că îi e frică! Că n-a plecat!
Un murmur a început să se audă prin capelă. Oamenii șușoteau. Cineva a ieșit grăbit afară.
Unchiul bărbatului decedat, om trecut prin multe, s-a apropiat și a cerut să se deschidă sicriul. — Poate… poate nu s-a dus, a șoptit. Poate e… vreun miracol.
Mulți au protestat, dar preotul, după o tăcere grea, a dat din cap. — Așa ceva nu e întâmplător. Când un copil spune lucruri… să-l asculți, zicea bunica mea.
Au deschis capacul, tremurând. Trupul era rece, nemișcat, cu fața împăcată. Dar atunci o femeie din cor a țipat.
— Uitați-vă la ochi! S-au mișcat!
Un tânăr doctor aflat în mulțime s-a repezit și a pus două degete la gâtul bărbatului. Tăcere. Apoi s-a uitat lung la toți.
— E… extrem de slab, dar e puls! Repet, are puls!
Timpul s-a oprit. Cineva a căzut în genunchi. Fetița zâmbea printre lacrimi. — V-am zis… tati e aici!
Au chemat ambulanța. Au scos sicriul din biserică și l-au dus la spital în grabă. Medicul care l-a preluat a spus mai târziu că fusese într-o stare numită „moarte aparentă” — un caz rar, dar real. Activitate vitală minimă, aproape imposibil de detectat fără aparatură specializată.
Ziarele locale au scris a doua zi despre „minunea de la înmormântare”. Unii au spus că a fost voia Domnului. Alții au zis că a fost doar știință. Dar cei care erau acolo… au simțit altceva.
După câteva zile, bărbatul s-a trezit în spital. Slăbit, dar viu. Iar când și-a văzut fetița, a plâns.
— Te-am auzit, puiule, a șoptit. Eram prins… în întuneric. Dar vocea ta…
În sat, bătrânii încă povestesc întâmplarea. La slujbe, părintele folosește mereu acea zi ca pildă:
— Când gura unui copil rostește adevărul, să nu-l îndoiești. Pentru că uneori, prin ei vorbește ceva mai mare decât noi.
Iar fetița? A crescut, dar n-a uitat niciodată. Domnul din poveștile ei de seară nu mai e un prinț sau un supererou.
E tatăl ei — cel care s-a întors din moarte… pentru că ea a crezut.
Adevăr sau miracol? Rămâne de spus.
Dar într-un colț de Românie, într-o biserică simplă, o fată mică a reamintit tuturor că dragostea nu moare niciodată.
Nici măcar când trupul se oprește.