Mă numesc Elena, iar aniversarea mea de 35 de ani trebuia să fie o seară caldă, veselă, plină de râsete și mâncare bună. Îmi place să am casa plină. Întotdeauna mi-a plăcut. Zgomotul vesel de tacâmuri, vocile care se suprapun, râsul puternic din colțul camerei — toate astea îmi dau sentimentul că trăiesc.
Anul acesta nu era diferit. Am organizat totul în cele mai mici detalii, cu ajutorul soțului meu, Mihai, și al celor două fetițe ale noastre: Ana, de nouă ani, și Sofia, de șase. Părinții mei erau acolo, la fel și ai lui Mihai. Fratele meu, Doru, venise cu soția lui, Livia, și cu gemenii lor. Iar prietena mea din liceu, Mara, nu lipsea niciodată de la astfel de ocazii.
— Ce miros plăcut! a exclamat mama, punând un vas de cartofi rumeniți pe blat.
— Așa e când stai toată ziua prin bucătărie, i-am răspuns, zâmbind în timp ce îmi ștergeam mâinile de un prosop. Mihai trecea pe lângă mine cu coșul de pâine, atingându-mi ușor spatele — gestul nostru discret, de fiecare dată când eram înconjurați de lume, dar voiam să ne simțim aproape.
Erau treisprezece oameni în total, fiecare vorbind cu altcineva, cu farfuriile pline și cu vinul sclipind în pahare sub lumina caldă. Muzica în surdină era o listă cu piese din anii tinereții noastre — și da, se întrerupea din cauza reclamelor, dar nici măcar asta nu strica atmosfera.
— Ți-am zis că aveai nevoie de cont premium, a râs Mara, în timp ce-și turna un pahar de prosecco.
Dar adevărata piesă centrală a serii era tortul.
Făcusem un blat simplu de vanilie, în două straturi, cu cremă fină de brânză și fructe de pădure proaspete. Arăta ca în revistele culinare, chiar dacă bucătăria mea era tot un haos după pregătiri.
Mă trezisem devreme, înaintea tuturor, ca să-l coc în liniște. Era ritualul meu de fiecare dată: măsuram atent, amestecam încet, ascultam doar zgomotul mixerului și simțeam aroma de vanilie umplând casa.
Spre prânz, Sofia a venit, cu ochii încă lipiți de somn.
— Vreau să te ajut, mami, a spus.
Și am lăsat-o. Mânuia greu lingura, dar era atât de fericită că participa… O lăsam să guste din cremă și să fure fructe, pentru că în fond, despre asta e viața — despre momentele astea simple care devin amintiri.
Tortul a rămas pe blat, acoperit, până aproape de cină. Când toată lumea era deja în jurul mesei, m-am apucat să îl decorez. Fetele se cocoțaseră pe scaunele din bucătărie, privindu-mă curioase cum netezeam crema. Iar Mihai mă chema să-l ajut să aranjeze câteva scaune în plus. Am lăsat tortul acolo, în centrul mesei, și m-am dus.
Nu m-am gândit o clipă că cineva ar putea face ceva cu el. Eram în familie.
Când a venit momentul, Mihai l-a adus din bucătărie, iar toți au început să cânte „La mulți ani”. Râsete, vocea Anei răsunând tare peste ceilalți. Eu zâmbeam larg. A fost un moment de căldură, de bine.
Dar apoi am simțit mâna mică a Sofiei strângându-mi brusc încheietura.
— Mami, nu mânca tortul! a șoptit. Tonul ei era scăzut, dar disperat.
— Ce s-a întâmplat, iubita mea? am întrebat uimită.
— Nu ai voie! Nu-l atinge! a repetat ea, aproape tremurând.
— E doar un tort, puiule. L-am făcut împreună, îți amintești? am spus, încercând s-o liniștesc.
Dar Sofia nu se liniștea. O priveam în ochi și vedeam frică pură. Avea buzele strânse, obrajii palizi.
Am fost chemată de Mihai să aduc un cuțit din bucătărie. Am plecat câteva secunde. Când m-am întors, am văzut-o pe Sofia stând lângă masă, fixând tortul ca și cum ar fi fost o amenințare.
Și dintr-odată… a împins platoul.
Totul s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă.
Platoul s-a răsturnat, tortul a căzut pe gresie, s-a spart, crema și fructele s-au împrăștiat peste tot. Liniștea a fost atât de bruscă, încât până și muzica părea că se oprise.
— Ce faci, Sofia?! a răbufnit Mihai.
— De ce ai făcut asta? am întrebat, îngenuncheată lângă ea.
Sofia avea ochii mari, umezi, și a spus răspicat:
— V-am salvat viețile. Pe toate.
Cuvintele ei au căzut în cameră ca o stâncă într-un lac. Grele. Derutante. Cutremurătoare.
Toți au încremenit. Mama și-a pus mâna la gură. Doru și-a lăsat furculița jos. Livia s-a încordat.
— Cum adică, puiule? De la ce ne-ai salvat? am întrebat, așezându-mă la nivelul ei.
Sofia a prins mâna mea și a arătat cu degetul spre cineva. Privirea i s-a oprit asupra cumnatei mele, Livia.
— De la ea, a spus încet.
Un val de șoapte a trecut prin cameră.
— Ce…? a încercat Livia, dar vocea îi tremura. — Ce zici, Sofia?
— Eram ascunsă în cămară, m-am jucat de-a v-ați ascunselea, și am văzut-o pe mătușa Livia în bucătărie. A scos un borcănel din geantă, a presărat ceva pe tort și apoi a pus fructele de pădure la loc, a spus Sofia, clar și sigură pe ea.
— Ai văzut exact? a întrebat Mihai, calm, dar ferm.
— Da. Apoi unchiul Doru a intrat. Și a întrebat dacă a făcut ce avea de făcut. Și ea a spus… a spus că tortul va fi moartea voastră.
Cuvintele Sofiei au căzut peste noi cu greutatea unei cărămizi.
Livia s-a agitat, a încercat să râdă forțat.
— Era o glumă! Nu… nu era nimic grav. Era… era doar puțin piper și sare… glume de copil!
— Glume? am întrebat eu. — Glume despre otrăvire? În prezența copiilor?
— Nu a fost o amenințare reală, Elaine, s-a apărat ea. Doar… eram furioasă. Nu e corect! Tu primești totul. Casa, bijuteriile, moștenirea părinților tăi. Doru primește doar niște pământ. Nimeni nu ne ia în serios. Mereu tu ești favorita!
— Asta nu justifică nimic, am spus rece. — Absolut nimic.
Mama și tata stăteau tăcuți, dar privirile lor spuneau totul. Tata s-a ridicat în picioare, calm, și a spus:
— Elaine e cea care a fost mereu aici pentru noi. Tu, Doru, de câte ori ne-ai întrebat de sănătate în ultimul an?
Nimeni n-a mai zis nimic. Doar respirații sacadate și ochi în podea.
În cele din urmă, Doru s-a ridicat și, fără să zică un cuvânt, a luat-o pe Livia de braț și au ieșit. Gemenii i-au urmat, neînțelegând prea bine ce se întâmplase.
Ușa s-a închis încet. A fost o liniște grea.
Seara s-a terminat încet, cu mama pregătind un ceai și Mara strângând tacâmurile fără să spună nimic. Eu și Mihai am adunat bucățile de tort, în tăcere.
Mai târziu, când casa s-a golit, am stat cu Sofia în brațe, pe canapea.
— Ai fost curajoasă, i-am spus. — Ai făcut ce era corect. Ai spus adevărul.
Ea nu a spus nimic. Doar m-a strâns mai tare.
A doua zi dimineață, bucătăria mirosea a cafea și a liniște. Mihai spăla vasele.
— Vrei clătite? a întrebat.
— Doar fără fructe de pădure, i-am răspuns, zâmbind slab.
El a dat din cap și a zâmbit înapoi.
Ziua începea din nou. Poate că rănile nu se vindecă în 24 de ore. Dar încep cu o fetiță curajoasă, o mamă care o ascultă și o familie care promite să fie mereu atentă la umbre — și să aprindă lumina când trebuie.