Ziua mea de naștere trebuia să fie o ocazie liniștită, cu râsete, prăjituri și familie adunată în curte. Nimeni nu s-ar fi așteptat ca o fetiță de 10 ani să strice atmosfera cu o acuzație șoptită – dar a fost genul de adevăr care schimbă totul. În câteva minute, o simplă petrecere s-a transformat într-o scenă de confruntare și rușine, unde o copilă curajoasă a dat lecția vieții unui adult lipsit de scrupule.
Fiica mea, Eva, are 10 ani și e o visătoare cu o voință de fier. De aproape un an strângea fiecare bănuț: bani primiți la aniversare, mărunt de la bunica, resturi de la mine pentru că mă ajuta la rufe sau curățenie. Chiar și o hârtie de cinci lei, boțită și desenată cu pixul, găsită într-o parcare. A insistat să o păstreze — spunea că avea ceva „magic”.
Își pusese banii într-o poșetuță cu flori, pe care o ținea noapte de noapte sub pernă. Toate economiile ei aveau un singur scop: o brățară delicată dintr-un magazin cochet din centrul orașului, cu mici pandantive în formă de animale. Nu era un moft. Era un simbol. „O vreau pe cea cu vulpea, mami,” îmi spunea mereu. „Îmi aduce aminte de desenul meu de pe bancnota de cinci lei.”
În fiecare sâmbătă, când treceam pe lângă vitrină, ochii ei sclipeau. Îi spuneam că într-o zi o vom cumpăra. Dar Eva nu voia ajutor. Voia să o merite. Să o obțină prin propriul efort.
Când a venit ziua mea, am organizat o petrecere simplă acasă. O curte plină cu scaune pliante, răcoritoare și vin la cutie, baloane cu apă pentru copii, un mic aparat de vată de zahăr. Prieteni, familie, muzică în surdină.
Printre oaspeți, evident, și sora soțului meu – Loredana. Apare mereu ultima, cu aere de divă. Părul ei părea făcut de un hairstylist din televiziune, tocuri înalte, ochelari de soare pe cap de parcă era pe o plajă din Ibiza. Și, ca de obicei, o atitudine de parcă ne făcea o favoare că venise.
— La mulți ani, Gina, a spus, sărutând aerul lângă obrajii mei. — Arăți… comod. Nu-i așa că ziua ta trebuia să fie mai spectaculoasă?
Am zâmbit forțat. Știam cum e Loredana. Prea elegantă pentru o curte cu copii, prea obosită să dea o mână de ajutor, dar suficient de prezentă ca să iasă în poze.
Copiii se distrau. Se auzeau chicoteli, alergau cu baloane cu apă, desenau cu creta. Eva, care ținuse poșeta ei lipită de corp toată după-amiaza, părea în sfârșit relaxată. Am observat la un moment dat că nu o mai avea la ea. M-am bucurat. Mă gândeam că în sfârșit s-a lăsat dusă de atmosferă.
Dar, brusc, o văd venind spre mine. Nu alerga. Pășea ferm. Avea poșeta strânsă la piept ca un scut, iar pe față îi citeai clar ceva: frică și furie.
— Mami, a șoptit ea, trăgându-mă de mână. — Putem vorbi acum? E ceva grav.
Am plecat deoparte, în grădină.
— Cred că mătușa Loredana mi-a furat banii, a spus. Am simțit cum stomacul mi se strânge.
— Ce?! Cum adică?
— Era în camera mea. Când am urcat după poșetă, era acolo, cu ea în mână. Și când m-a văzut, s-a speriat. A spus că căuta cremă de mâini. Dar poșeta era pe pat, deschisă.
— Ești sigură? am întrebat, încercând să-mi controlez tonul.
— Bancnotele dispăruseră, mami. Toți banii mei. Și știi bancnota aceea de cinci lei cu pisica desenată? Dacă o are… atunci e clar.
În acel moment, știam că nu mai pot ignora ce mi-a spus. M-am uitat spre casă. Loredana era acolo, cu un pahar de vin în mână, râzând cu câțiva invitați, aruncând replici pline de farmec. Am tras aer în piept și am pornit hotărâtă spre bucătărie.
— Loredana, i-am spus clar și tare. — Ai furat banii fiicei mele?
S-a făcut liniște instant. Oamenii din jur s-au întors. Ea a clipit, a părut pentru o secundă șocată, apoi și-a recăpătat „masca”.
— Ce spui acolo? Banii unui copil? Serios, Gina? Am destui bani, nu m-aș coborî la asta.
Dar vocea ei tremura. Și ochii o trădau.
Eva a pășit lângă mine. Calmă. Fermă.
— Dacă ai bancnota cu pisica desenată, atunci sunt sigură că ai luat banii mei, a spus. — Am desenat-o eu, pe aceea găsită în parcare. Nu există alta ca ea.
Loredana a încremenit. Între timp, verișoara mea, Dana, s-a apropiat de noi:
— Atunci, n-ar fi greu să ne arăți portofelul, nu?
— Ce suntem aici, la percheziție? a râs forțat Loredana.
— Nu e percheziție. E dovada că nu minți, a completat Matei, vărul soțului meu.
Loredana s-a înroșit. A căutat cu privirea un aliat, dar toți stăteau tăcuți. Inclusiv soacra mea, care a spus cu un ton de gheață:
— Dacă ești nevinovată, demonstrează. E tot ce ți se cere.
Cu mâini tremurânde, a scos portofelul. A desfăcut teancul de bancnote și… acolo era. Bancnota. Cu fața de pisică în colț.
Un murmur a străbătut încăperea.
— Nu pot să cred, a mormăit cineva.
— E penibil, a spus altcineva. — Furi de la un copil?
Loredana a încercat să se scuze:
— Firma mea e în colaps. Am crezut că… n-o să observe. Era doar o poșetă de copil.
— Nu era doar o poșetă. Era visul ei. Munca ei, i-am spus. — Dă-i banii înapoi. Pe toți.
Cu fața palidă și rușinată, i-a înmânat Evăi întreaga sumă: 128 de lei. Eva i-a numărat, apoi s-a întors spre mine și m-a strâns de mână. N-a mai fost nevoie de alt cuvânt. Loredana a plecat fără să spună nimic.
—
Seara, după ce toți invitații au plecat, casa era tăcută. Am curățat vasele împreună cu Eva, apoi i-am propus ceva:
— Ce zici de un sundae cu înghețată, brownie și bombonele? Doar noi două?
— Cu caramel și biscuiți sfărâmați? a întrebat ea, luminându-se la față.
— Cu tot ce vrei, puiule.
Am stat la tejghea, fiecare cu bolul în față. A fost momentul nostru. Un moment în care durerea s-a amestecat cu dulcele și a devenit suportabilă.
— Eva, i-am spus, ai fost incredibilă. Ai avut curajul pe care nici unii adulți nu-l au.
— Mami, nu puteam lăsa ca munca mea să dispară așa. A fost pentru brățara mea…
— Și o vei avea, i-am spus. Promit.
—
A doua zi, familia a explodat în mesaje pe grup. Cu toții erau revoltați de ce s-a întâmplat. Și, surprinzător, fiecare a vrut să contribuie. Au vrut să o răsplătească pe Eva pentru curajul ei.
În câteva ore, am strâns mai mult decât era nevoie pentru brățară.
Am dus-o la magazin. Când a văzut vitrina, Eva a încremenit.
— E a mea? Chiar e a mea? a întrebat.
— Da, puiule. Pe meritul tău.
— Și primul pandantiv? a întrebat vânzătoarea.
— Pisica, a spus Eva, fără să clipească.
—
În acea seară, i-am prins brățara la mână. Pandantivul mic se legăna ușor. Eva zâmbea. Era un zâmbet cald, senin. Un zâmbet care mi-a arătat că a înțeles ce înseamnă dreptatea.
Și eu, mama ei, am învățat ceva: că uneori, copiii noștri sunt mai puternici decât ne imaginăm. Mai curajoși decât ne-ar plăcea să fie. Și, cel mai important, mai demni de respect decât unii adulți care au uitat ce înseamnă onoarea.