Andrei simțea cum inima îi bate tot mai tare. Își sprijini mâna pe tocul ușii, încercând să înțeleagă ce se întâmpla. Testament? Moștenire? Toți anii aceia în care socrul lui părea să nu aibă nimic, toți anii în care el și Maria s-au descurcat singuri, sacrificându-și economiile, chiar și vacanțele, pentru a avea grijă de Ion… Și acum, un avocat stătea în fața lui cu o servietă neagră, ca într-un film.
„Poftiți înăuntru,” reuși să spună Andrei cu voce joasă.
Avocatul își scutură umbrela, își așeză haina udă pe spătarul unui scaun și scoase câteva documente. Maria, care pregătea cina, se apropie, palidă, ștergându-și mâinile de șorț.
„Vă rog să luați loc,” spuse avocatul. „Voi fi direct. Ion Bălan a lăsat un testament scris de mână, autentificat la notar acum mai bine de zece ani. În el, vă numește pe amândoi beneficiari ai averii sale.”
Maria se uită la soțul ei, complet uluită. „Averea lui? Dar tata n-avea nimic…”
Avocatul deschise mapa și scoase câteva foi îngălbenite. „Doamnă, domnule, nu știu ce v-a spus, dar Ion Bălan avea mai multe conturi bancare, precum și câteva hectare de teren moștenite de la părinții săi, teren pe care nu l-a menționat niciodată. Toate acestea sunt evaluate acum la peste 200.000 de euro.”
Andrei aproape că scăpă paharul din mână. Îi trecură prin minte toate diminețile în care Ion cerea lapte proaspăt și mere românești, toate serile în care adăuga carne scumpă la listă, iar el își făcea griji pentru bani. Și totuși, bătrânul își ținuse ascunsă întreaga avere.
Maria izbucni în lacrimi. „De ce n-a spus nimic? De ce ne-a lăsat să credem că e sărac?”
Avocatul își drese glasul. „În scrisoarea anexată testamentului, Ion explică. Dorea să vadă dacă bunătatea dumneavoastră era adevărată, dacă îl veți primi sub acoperiș fără să cereți nimic în schimb. Credea că doar așa poate fi sigur că averea lui nu va fi risipită pe mâini greșite.”
Andrei simți cum îi încremenește spatele. Douăzeci de ani de sacrificii, de frustrări nerostite, de drumuri la piață și la spital… totul fusese o probă.
Maria citi scrisoarea cu voce tremurată: „Dragii mei, vă mulțumesc că mi-ați oferit o casă și o familie. Am tăcut în privința banilor nu din zgârcenie, ci pentru că am vrut să știu că mă primiți din inimă. Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că nu v-ați lepădat de mine, chiar și când credeați că sunt o povară. Tot ce am, vă aparține acum. Folosiți cu înțelepciune.”
O liniște grea se așternu în sufragerie. Maria își duse mâna la gură, iar Andrei închise ochii pentru o clipă. Îl văzu pe Ion stând la masa din bucătărie, cu ziarul în mână și cafeaua aburindă lângă el. Îl văzu povestind despre tinerețe, râzând cu poftă, de parcă ar fi știut că timpul lui era limitat.
„Nu pot să cred…” șopti Maria. „Am crezut că îl întreținem, dar el ne-a pus la încercare.”
Andrei inspiră adânc. „Și acum, Maria, ne-a lăsat o responsabilitate. Nu doar bani, ci și o lecție.”
În zilele următoare, vestea se răspândi printre rude. Unii comentau cu uimire, alții cu invidie. Dar pentru Andrei și Maria, nu banii contau cel mai mult. Ci faptul că omul care părea un simplu pensionar, liniștit și tăcut, lăsase în urmă nu doar o avere, ci și dovada că încrederea și răbdarea nu sunt niciodată în zadar.
Cei doi hotărâră să folosească banii pentru a repara casa veche, pentru a-și trimite copiii la facultate și, mai ales, pentru a păstra pământul moștenit. „Aici vom planta meri și pruni,” spuse Andrei într-o dimineață, privind terenul scăldat în soare. „Să fie rod pentru copiii și nepoții noștri. Așa ar fi vrut și tata Ion.”
Maria zâmbi printre lacrimi. „Poate că a fost greu, dar acum înțeleg. Niciun ban nu valorează cât lecția pe care ne-a dat-o: familia se clădește pe răbdare, nu pe calcule.”
Și așa, sub același acoperiș unde cândva mesele păreau prea încărcate pentru bugetul lor, acum domnea liniștea. Andrei ridică privirea spre icoana din colț, aprinse o lumânare și șopti: „Odihnește-te în pace, tată Ion. Ne-ai învățat mai mult decât ți-ai imaginat vreodată.”
În acel moment, Andrei înțelese că adevărata moștenire nu fusese averea, ci lecția de viață pe care bătrânul o lăsase în urmă. O lecție care va dăinui peste generații.