Radu s-a întors la masă cu pași grei. Vanessa vorbea în continuare, zâmbind, dar cuvintele ei nu ajungeau până la el. Tot ce îi răsuna în minte era râsul amar al Anei. „Erai prea ocupat să-ți construiești imperiul…”
Pentru prima dată după ani de zile, succesul lui i s-a părut gol. Toate luminile, aplauzele și sticla de vin scump din fața lui păleau în fața unei amintiri. Își amintea de serile din garsoniera mică, când Ana îl aștepta cu mâncare simplă și îl îmbărbăta: „Ai să reușești, Radu. Eu cred în tine.”
Atunci, ea lucra două ture la bibliotecă, iar el își pierdea nopțile învățând, scriind planuri, încercând să ridice ceva din nimic. Ea era acolo. Întotdeauna. Și totuși, când oportunitățile au venit, el a ales să plece, să-și caute „viața adevărată”, convins că dragostea ei nu mai era suficientă.
Vanessa a observat privirea lui rătăcită. — Radu, ești sigur că ești bine?
El a zâmbit fals. — Da… doar obosit.
Dar oboseala era, de fapt, un gol care îl rodea.
În noaptea aceea, nu a dormit. În timp ce Vanessa adormise liniștită în apartamentul de lux, el privea tavanul, cu imaginea Anei în minte: mai slabă, cu ochii obosiți, dar cu aceeași demnitate tăcută.
A doua zi, nu și-a mai putut găsi liniștea. Și-a amânat întâlnirile, și-a închis telefonul, și-a pus un hanorac simplu și s-a întors la restaurant. A stat afară, privind oamenii intrând și ieșind. Într-un final, a văzut-o. Ana ieșea, cu o geantă veche pe umăr.
A alergat spre ea.
— Ana, te rog, oprește-te!
Ea s-a întors, vizibil iritată. — Ce vrei, Radu? Am întârziat deja la autobuz.
El a răsuflat adânc. — Vreau să înțeleg. Ce ai sacrificat pentru mine?
Ana l-a privit lung, apoi și-a mușcat buza. — Ți-ai dorit să studiezi afară, să mergi la conferințe, să-ți deschizi firma. N-aveai bani, nici sprijin. Eu am vândut bijuteriile mamei. Am renunțat la facultatea mea, la visul meu de a fi profesoară. Am luat trei joburi ca să-ți plătesc biletele, cursurile, chiria. Și am tăcut, pentru că te iubeam.
Radu a simțit cum i se strânge gâtul. — De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că nu era despre mine, era despre tine. Tu erai visul meu, Radu.
Lacrimi i-au umplut ochii. Își amintea de serile când venea acasă frânt, iar ea îi punea o farfurie de mâncare caldă, spunând: „Mănâncă, ai nevoie de putere.” Nu pricepuse niciodată cât de mult se sacrificase ea pentru ca el să zboare.
— Ana… am fost orb.
Ea și-a scuturat capul. — Nu, ai fost ambițios. Și ai reușit. Asta mi-am dorit pentru tine. Doar că prețul a fost al meu.
Tăcerea s-a așternut între ei, grea ca plumbul.
Într-un impuls, Radu a scos portofelul. — Lasă-mă să te ajut acum. Pot să-ți plătesc tot ce ai pierdut, pot să-ți dau mai mult decât ți-ai imaginat vreodată.
Ana a zâmbit amar. — Nu banii tăi îmi lipsesc. Mi-e dor de mine, Radu. De fata care visa să predea, să aibă copii, o casă cu flori la geam. Dar acea fată s-a pierdut când tu ai ales alt drum.
Radu a simțit cum totul i se năruie. În cultura românească, sacrificiul femeii pentru bărbatul ei era aproape un dat. Bunica lui făcuse la fel pentru bunicul — muncise la câmp, crescuse copiii, în timp ce el ridica gospodăria. Dar diferența era că bunicul se întorsese mereu acasă, recunoscător. El, însă, plecase.
Și-a ridicat privirea spre Ana. — Poți să-mi dai o șansă să repar?
Ana l-a privit îndelung. — Radu, nu ești dator să mă repari. Tot ce poți face e să înveți. Să nu mai calci pe sufletele altora pentru a urca.
Apoi, și-a întors spatele și a plecat, urcând în autobuzul aglomerat.
Radu a rămas pe trotuar, privind cum ușa se închide. Pentru prima dată, milioane lui nu mai valorau nimic. Tot ce conta era lecția pe care o învățase târziu: succesul fără recunoștință e doar o mască goală.
În acea clipă, a înțeles. Și-a jurat că, de atunci înainte, va face altfel. Va căuta să dăruiască, nu doar să primească.
Și undeva, în adâncul lui, spera ca, într-o zi, Ana să-și regăsească lumina pe care el o stinsese fără să știe.