Am simțit că mi se taie respirația. Ochii tuturor erau ațintiți asupra mea, plini de ură. În clipa aceea, am înțeles că ceva grav se întâmpla, dar nu aveam nicio idee ce ar putea fi.
Polițiștii m-au privit cu seriozitate și m-au condus în sufragerie. Pe masă, lângă lumânările stinse de la priveghi, se afla o cutie de lemn. Fiica doamnei Paraschiva a lovit cutia cu palma și a spus cu o voce aspră:
— A deschis-o! Ea a făcut-o!
Am clipit nedumerită. Nu știam despre ce vorbea. Unul dintre polițiști a desfăcut încet cutia. Înăuntru erau câteva bijuterii vechi, câteva acte și un plic galben, sigilat.
Când a fost rupt sigiliul, toată încăperea a încremenit. În plic se afla testamentul doamnei Paraschiva. Nu lăsase nimic copiilor ei, nimic rudelor care o vizitaseră doar pentru bani. Totul — casa, terenurile, economiile din bancă — era trecut pe numele meu.
Un murmur de revoltă a străbătut încăperea. Rudele ei au izbucnit, aruncând acuzații, spunând că am manipulat-o, că i-am făcut vrăji, că am profitat de singurătatea ei. Dar polițiștii le-au tăiat elanul.
— Testamentul e legal, a spus unul dintre ei. A fost semnat la notar, cu martori.
Am rămas nemișcată. Îmi tremurau mâinile. Nu-mi dorisem nimic din toate acestea. Pentru mine, doamna Paraschiva fusese ca o mamă, nu o sursă de avere.
Unul dintre băieții ei s-a ridicat în picioare, cu ochii injectați de ură:
— N-ai să pui tu mâna pe ce ne aparține!
Polițistul s-a apropiat și i-a spus ferm:
— Ce vă „aparține” a decis mama dumneavoastră. Nu dumneavoastră.
Am simțit atunci un amestec de durere și recunoștință. Durere pentru că pierdusem singura persoană care mă făcuse să simt că aparțin undeva. Recunoștință, pentru că ea, în tăcerea ei, mă văzuse cu adevărat și îmi lăsase un dar pe care nici nu-l puteam cuprinde.
În zilele ce au urmat, rudele au continuat să mă bată la cap, să încerce să mă intimideze, dar am avut legea de partea mea. Și, mai presus de toate, am avut amintirile mele cu ea.
Casa doamnei Paraschiva a rămas liniștită, cu perdelele ușor mișcate de vânt, cu miros de busuioc și icoane vechi pe pereți. Într-o seară, am aprins o lumânare și am șezut în tăcere.
Am simțit că nu eram singură. În fiecare colț al casei răsuna parcă glasul ei cald: „Fata mea, ai fost singura care m-a iubit fără să-mi ceară nimic în schimb.”
Și atunci am înțeles că adevărata moștenire nu era casa, nici banii, nici pământurile. Era dragostea pe care o împărtășisem. Era faptul că, într-o lume grăbită și rece, doi oameni singuri se găsiseră și se sprijiniseră unul pe altul.
Astăzi, când intru în curte și aud greierii cântând, când privesc tufele de trandafiri pe care le-am plantat împreună, știu că doamna Paraschiva nu a murit cu adevărat. Trăiește în amintirile mele, în lucrurile pe care le-a iubit și în bunătatea pe care m-a învățat să o port mai departe.
Iar dacă familia ei a rămas cu lăcomia, eu am rămas cu cel mai mare