Maia rămase nemișcată, cu ochii fixați asupra acelor urme de pe pielea prințului. Întrebările îi năvăliră în minte ca un stol de păsări speriate. Cum putea un moștenitor al tronului, ferit de munci grele și de primejdii, să poarte pe trup asemenea răni?
Aron observă privirea ei și chipul i se întunecă.
— Nu privi! rosti el cu o voce aspră, dar tremurul ușor al mâinii îl trăda.
Maia coborî capul imediat, însă nu putu să alunge imaginea cicatricilor. Fiecare tăietură părea să spună o poveste. Un prinț despre care toată lumea știa că este crud și neînduplecat ascundea, de fapt, o durere care nu era pentru ochii lumii.
Tăcerea din încăpere deveni apăsătoare. Doar sunetul apei care picura din fântână mai tulbura liniștea. Cu gesturi lente, Maia înmuiă o pânză în apa fierbinte și, cu o blândețe pe care nici ea nu o recunoștea în sine, atinse spatele prințului. El tresări, ca un copil care fusese lovit de prea multe ori.
— Nu-ți fie teamă, spuse Maia în șoaptă, de parcă glasul ei ar fi putut să aline acele răni.
Printr-un gest neașteptat, Aron întoarse capul spre ea. Privirea lui, pentru prima dată, nu mai era de gheață. În ochii lui se citea o durere adâncă, dar și mirarea că o sclavă îndrăznea să îi vorbească altfel decât prin plecăciuni.
Maia își continuă munca, spălându-i ușor pielea, având grijă să nu atingă cicatricile mai sensibile. Pe măsură ce minutele treceau, atmosfera dintre ei se schimba. Prințul nu mai părea stăpânul rece al palatului, ci un om care purta o povară nevăzută.
— Ai să râzi dacă-ți spun adevărul, rosti el brusc, cu voce joasă.
Maia clătină ușor din cap.
— Nu sunt aici să râd, ci să ascult.
Și atunci, ca o digă ce se sparge sub greutatea apelor, prințul începu să vorbească. Povestea că, în copilărie, fusese trimis în secret să se antreneze cu o ceată de războinici ai regatului. Tatăl lui, regele, dorea un moștenitor puternic, care să nu cunoască slăbiciunea. Ani întregi fusese biciuit, aruncat în lupte, lovit cu săbii și lănci, pentru a fi călit. Cicatricile erau dovada acelei cruzimi ascunse de ochii curții.
— Toți cred că sunt arogant pentru că vreau, șopti el. Adevărul e că mândria mea e singurul scut pe care îl am. Dacă-l las jos, mă prăbușesc.
Maia simți cum i se strânge inima. În acel moment, nu mai vedea în fața ei un prinț, ci un tânăr sfâșiat de singurătate.
— În satul meu, spuse ea încet, bunicii obișnuiau să spună că „unde e rană, acolo e și leac”. Poate nu pentru trup, dar sigur pentru suflet.
Aron o privi lung, ca și cum încerca să înțeleagă cum o sclavă putea rosti cuvinte mai prețioase decât orice sfat al consilierilor regali.
În acea noapte, baia nu mai fu un simplu ritual al curții. A fost o spovedanie mută, în care două suflete din lumi diferite au descoperit că durerea și speranța le pot uni. Maia îi spăla trupul, iar el, fără să-și dea seama, își lăsa sufletul curățat de tăcerea apăsătoare care îl urmărea de ani întregi.
Zilele următoare, Maia continuă să fie chemată în odăile prințului. Nu pentru că avea nevoie de o sclavă, ci pentru că găsise în ea singurul om care îl privea ca pe un om, nu ca pe un moștenitor.
La început, curtenii șopteau pe la colțuri. O sclavă și un prinț? Era de neimaginat. Dar Aron nu se mai ascundea. În fața lumii, își păstra armura de mândrie. În spatele ușilor închise, însă, o lăsa pe Maia să vadă cine era cu adevărat.
Într-o seară, la sărbătoarea secerișului, când întregul popor se adunase în curtea palatului, Aron coborî din tron și, spre uimirea tuturor, întinse mâna spre Maia.
— Regatul a avut destulă vreme conducători care au domnit cu frică și aroganță, spuse el răspicat. De astăzi, vreau ca alături de mine să fie cineva care cunoaște greul, cineva care a suferit, dar a rămas bun.
Lumea amuți. Apoi, încet, murmurul oamenilor se transformă în aclamații.
Maia, cu lacrimile șiroind pe obraji, simțea că acel moment nu era doar pentru ea, ci pentru toți cei care fuseseră vreodată striviți de nedreptate.
Și astfel, în palatul unde odinioară răsunau doar porunci reci, începu să răsară o nouă speranță.
Pentru că uneori, chiar și cea mai adâncă rană se vindecă printr-un gest de omenie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.