Invitația a venit într-un plic gros, lucios, cu marginile aurii și numele noastre scrise frumos, cu litere ca de caligrafie. „Mircea și Ana Popescu” scria pe coperta de carton tare, iar dedesubt, cu caractere elegante, era notată data nunții: 15 septembrie, la un hotel luxos din București. Elena, nepoata noastră, urma să se mărite cu un avocat din capitală.
Ana a ținut plicul în mâini ca pe ceva sacru. A atins hârtia cu grijă, aproape emoționată.
– Uite ce frumoasă e invitația, Mircea. Fetița noastră face nuntă mare…
Elena nu ne era fiică biologică, dar pentru noi a fost mai mult decât atât. Am crescut-o din clasa a patra, după ce părinții ei au divorțat și au plecat fiecare în altă direcție, lăsând-o în voia sorții. Nici nu am stat pe gânduri. Am luat-o la noi, i-am dat tot ce am avut mai bun. Am renunțat la multe, am strâns din dinți, am muncit cât am putut. Am plătit pentru școală, pentru meditații, pentru facultate, chiar și pentru master. Niciodată nu i-am spus „nu” când avea nevoie de ceva.
Când Ana a deschis invitația și a citit adresa hotelului, s-a lăsat o liniște ciudată în casă. Apoi am intrat pe internet și am căutat acel hotel. Era ca un palat – podele de marmură, candelabre uriașe, mese rotunde cu fețe de masă din damasc, decoruri florale demne de o revistă de lux. Am mai dat câteva clickuri și am văzut și prețul unei camere: 700 de lei pe noapte.
– Cât o fi darul la o nuntă ca asta? am zis, fără să aștept neapărat un răspuns.
Ana, cu discreție, a întrebat vecina de peste drum, care are o fată măritată la București. Răspunsul a venit repede:
– O mie de euro, minim. Asta pentru cunoștințe. Familia trebuie să dea mai mult.
O mie de euro înseamnă patru luni de trai pentru noi. Cu pensiile noastre modeste, fiecare leu contează. Ne-am uitat în cutia de pe dulap unde ținem economiile pentru iarnă, pentru lemne, medicamente și urgențe. Erau acolo 2.000 de lei, strânși leu cu leu. Nici jumătate din cât „se cuvenea” să dăm.
– Sun-o pe Elena, i-am spus Anei. Să stăm de vorbă.
A fost o convorbire scurtă și dureroasă. Elena, deși politicoasă, era rece. Ne-a spus că nunta este costisitoare, că au limitat invitațiile și că au făcut o selecție atentă.
– Dar, mamă, noi suntem bunicii tăi, i-a spus Ana cu glasul tremurând.
– Știu, bunico, dar trebuie să înțelegeți. E o nuntă elegantă. Invitații se așteaptă la un anumit standard… Și știu că nu vă permiteți un dar potrivit.
Am simțit cum fiecare cuvânt se lovește de sufletul nostru ca o palmă. Ne spunea, practic, că nu suntem destul de buni pentru a lua parte la ziua ei cea mare.
– Poate facem rost de bani, am zis. Ne împrumutăm…
– Nu vreau să vă îndatorați pentru mine, mi-a răspuns. Oricum, majoritatea invitaților sunt colegii lui Cătălin, oameni de afaceri, parteneri. Nu cred că v-ați simți confortabil acolo.
După ce am închis telefonul, am stat tăcuți. Ana a început să plângă încet, fără zgomot, ștergându-și lacrimile cu colțul basmalei. Eu am ieșit în curte și m-am așezat pe banca de sub nuc. Priveam spre livada muncită ani de zile, livada care ne-a hrănit și care ne-a ajutat să o susținem pe Elena în tot ce a făcut.
În acea seară, Ana a deschis dulapul și a scos cutia cu amintiri. Erau acolo poze cu Elena de la 5 ani, cu ghiozdănelul în spate, cu buchete de flori la serbări, la absolvire. Într-o cutie de bomboane păstrase toate scrisorile pe care i le-am trimis cât a fost la facultate – cu câteva bancnote modeste înăuntru, bani pentru rechizite, mâncare sau chirie.
– Uite ce îi scriam aici, mi-a spus Ana, citind cu voce joasă. „Să nu îți fie rușine cu hainele, dragă, important e să înveți bine. Noi ne descurcăm cumva.”
Atunci, hainele simple nu contau. Acum, deveniseră motiv de excludere.
Pe 15 septembrie ne-am trezit ca în orice altă zi. Ne-am băut cafeaua, am udat grădina, am cules câteva roșii coapte. Dar gândul ne era tot acolo – la Elena, în rochie albă, făcând dansul mirilor, înconjurată de oameni care, poate, nici nu știau cine a crescut-o cu adevărat.
– Oare își mai amintește cât de bucuroasă a fost când i-am luat prima rochie pentru liceu? a întrebat Ana.
– Își amintește, am spus eu, dar în sinea mea nu mai eram atât de sigur.
Seara, Elena a postat poze pe Facebook. Nunta a fost spectaculoasă. Flori rare, decor de revistă, invitați îmbrăcați ca pentru balurile aristocrației. Într-una dintre poze, îi zâmbea mamei sale biologice, femeia care o părăsise cu ani în urmă, acum reabilitată în ochii lumii de un costum scump și o prezență strălucitoare.
Nicio poză pentru noi. Niciun mesaj, niciun apel.
Pentru Elena, bunicii care au crescut-o, care s-au sacrificat pentru ea, deveniseră o pată rușinoasă din trecut.
În acea noapte, Ana mi-a spus:
– Măcar să fie fericită. Pentru asta am trăit.
Dar în privirea noastră se citea aceeași durere – că tot ce am construit pentru ea a fost uitat. Și că, pentru a-și trăi visul, Elena a simțit nevoia să ne șteargă din peisaj, ca și cum n-am fi existat niciodată.