Nu sunt genul care-și varsă viața personală pe internet. N-am simțit niciodată nevoia să-mi expun durerea în fața necunoscuților. Dar ceea ce mi s-a întâmplat recent mi-a arătat că tăcerea nu ajută pe nimeni – nici pe mine, nici pe alte femei care poate trec prin ceva similar.
Mă numesc Ana, iar povestea mea începe cu Rareș, soțul meu. L-am cunoscut când aveam 42 de ani. Nu căutam o relație, nici nu mai visam la o căsnicie. Viața îmi arătase deja destule. După o relație toxică în anii ’30 ai vieții mele, îmi închisesem inima.
– Ana, nu e prea târziu pentru dragoste, îmi spunea mama. Încă poți să-ți găsești un bărbat care să te iubească sincer.
Zâmbeam și dădeam din cap. În adâncul sufletului, voiam să cred că are dreptate, dar zidurile ridicate în jurul meu erau groase și bine întărite.
Apoi a apărut Rareș. Ne-am cunoscut într-un mod banal, la o prezentare de carte. Am schimbat câteva cuvinte, apoi telefoane, apoi întâlniri. El era carismatic, educat, părea empatic și interesat de tot ce însemnam eu.
– Te-am așteptat o viață întreagă, Ana, mi-a spus, într-o seară, când a venit cu un buchet mare de trandafiri și cu un inel de logodnă ascuns între palme.
Am fost copleșită. L-am acceptat. Primul an de căsnicie a fost minunat. Călătorii, momente de râs sincer, mâncare bună, conversații lungi. Ne simțeam compatibili în toate. Rareș avea o funcție de conducere într-o companie de renume, eu lucram în marketing și îmi iubeam munca. Eram echilibrați financiar, emoțional, social.
– Ți-am spus eu că o să-ți vină și ție rândul, mi-a zis mama, într-o zi, când ne pregăteam împreună să facem sarmale.
– Da, mamă, trebuia să te ascult mai devreme, am râs. Dar uite, sunt fericită. Simt că, în sfârșit, am făcut alegerea corectă.
– Atâta timp cât zâmbești, totul o să fie bine, mi-a răspuns ea.
Și chiar credeam asta. Până într-o zi.
Compania pentru care lucram a intrat în faliment. Dintr-odată, toată echipa a fost disponibilizată. Șocul a fost mare. Nu doar pierdusem un venit stabil, ci și o parte din mine. Eram mândră de independența mea, de cariera mea. Fără ea, parcă nu mai știam cine sunt.
Am strâns lucrurile de pe birou în tăcere, m-am uitat pentru ultima oară la colegii mei și am plecat cu un gol în stomac.
Mi-am zis în gând: „O să fie bine. Mă ridic, îmi caut alt job. Nu e sfârșitul lumii.”
Acasă, i-am dat vestea lui Rareș. La început, părea că mă înțelege.
– Lasă, dragă, se întâmplă. Ai fost bună la ceea ce făceai. O să găsești altceva curând.
Dar acel calm n-a durat mult. Câteva zile mai târziu, a început să-și arate adevărata față.
– Deci acum eu sunt singurul care aduce bani în casă? a întrebat, ridicând tonul.
– E temporar, i-am răspuns. Mă apuc imediat de căutat. Dar până atunci… o să avem nevoie să susții tu cheltuielile.
– Ah, păi nu prea am de ales, nu?
Tonul lui devenea tot mai tăios cu fiecare zi. Dar am strâns din dinți și am început să caut. Zeci de CV-uri, telefoane, interviuri care nu duceau nicăieri.
Până am acceptat un loc temporar – femeie de serviciu la un restaurant din cartier.
Era muncă cinstită. Nu strălucea, dar era ceva. Măcar ne puteam plăti facturile. În unele seri, când se întâmpla să rămână mâncare bună la finalul programului, managerul îmi permitea să iau acasă.
– Uite, azi avem friptură cu legume – e păcat să se arunce, îmi zicea zâmbind.
Acasă, Rareș m-a privit ironic când am pus pachetul pe masă.
– Măcar e mâncare decentă, a spus, luând o furculiță. Dar… serios acum, Ana? Tu, cu șorțul ăla pe tine? Te văd rudele, prietenii. Tu erai femeia care mergea pe tocuri, nu cu mopul.
– Nu e jobul vieții mele. Dar e un pas. Până găsesc altceva.
– Da, păi… nu știu cât timp mai pot să susțin singur casa.
Am tăcut. Ce-aș fi putut răspunde?
A trecut timpul. El tot mai rece, eu tot mai epuizată.
Apoi a venit ziua lui. Împlinea 45 de ani și a vrut să sărbătorească în stil mare. A rezervat un restaurant de lux, a chemat colegi, rude, prieteni. Totul fastuos.
Mama, la telefon, m-a întrebat:
– Dar nu zicea că sunteți la limită cu banii?
– Așa zicea, dar pentru petrecerea lui a găsit fonduri…
Am decis să nu mai comentez. Aveam liber în weekend și voiam doar să petrec o seară liniștită, fără tensiuni.
La restaurant, am ajuns printre primii. M-am ocupat de baloanele negre și argintii, de aranjamente. Totul era pus la punct.
Seara a început frumos. Mâncare bună, conversații relaxate. Apoi au venit toasturile.
Sora lui Rareș, Livia, a ridicat paharul și a spus:
– Ești norocos, frate, să o ai pe Ana. Ai lângă tine o femeie care merită tot respectul.
M-am simțit emoționată. Am zâmbit timid.
Au urmat colegii lui, cu glume despre birou și amintiri din facultate.
Apoi a venit rândul lui Rareș. S-a ridicat, cu paharul în mână, zâmbind larg.
– Mulțumesc tuturor pentru că sunteți aici. Vă mulțumesc pentru urări.
A făcut o pauză, s-a uitat spre mine și a continuat:
– Și da, sunt norocos. Dar și Ana e norocoasă. Până la urmă, e în grija mea acum. Dacă n-ar fi atât de ascultătoare, aș fi dat-o afară de mult.
Râsete stinghere. Câteva chicoteli. Dar majoritatea au rămas perplecși.
Eu am simțit cum mă strânge tot în piept.
El a continuat:
– Glumesc, oameni buni! A fost o glumă bună, nu? Haideți!
Dar nimeni nu râdea cu adevărat. Iar eu… ceva s-a rupt în mine atunci.
Am lăsat furculița jos. Am inspirat adânc și m-am ridicat.
– Rareș, cred că ai uitat ceva. Dacă tot vorbim despre investiții, hai să lămurim lucrurile.
Toți ochii erau pe mine. El zâmbea forțat.
– Petrecerea asta scumpă, restaurantul, decorurile… toate au fost plătite din contul meu de economii. Am primit notificarea pe telefon. Vrei să ți-o arăt?
Zgomotul din sală s-a stins. Unii au lăsat tacâmurile jos. Rareș era blocat.
– Am tăcut, pentru că am vrut să ai o aniversare frumoasă. Dar nu pot să mai stau aici, să aud că sunt un „proiect” pe care îl susții.
Am scos portofelul.
– Am banii necesari în poșetă. Am vrut să achit nota, ca un cadou din partea mea.
A făcut un pas spre mine.
– Ana… nu acum…
– Dar m-am răzgândit. Cred că o să-mi păstrez și banii. Și demnitatea.
Am luat geanta și am ieșit fără să mă uit înapoi.
A doua zi, mi-am strâns hainele și am plecat la mama. Am sunat un avocat. Am închis contul comun.
Nu aveam să mai accept umilință.
Pentru că atunci când o femeie își recapătă demnitatea, nu se mai întoarce niciodată înapoi.