…fratele meu vitreg.
Cel pe care îl disprețuisem toată viața, cel pe care tatăl meu îl crescuse dintr-o aventură ascunsă, dar pe care eu nu-l recunoscusem niciodată ca parte din familie. Îl privisem mereu ca pe o umbră rușinoasă, un copil sărac de la țară, fără maniere, fără perspective.
Mi s-a tăiat respirația. Totul în jur a început să se clatine. Veselia nunții, râsetele, lăutarii care cântau la vioară, glasurile oamenilor — toate păreau să se îndepărteze de mine, ca într-un vis urât.
Mireasa a apărut atunci. Antonia. Strălucea mai mult decât oricând. Rochia ei, simplă și albă, fără strălucirea pe care o văzusem la nunta mea fastuoasă, avea o frumusețe curată, de neînlocuit. Zâmbea cu ochii, iar lângă el — lângă acel bărbat pe care eu îl crezusem „nimeni” — părea fericită.
În acel moment, m-am simțit mic. Toată aroganța mea, toate hainele scumpe, mașina cu care venisem să epatez… nu mai valorau nimic.
M-am așezat la o masă retrasă. Am privit cum rudele și prietenii le urau binecuvântare. Oamenii dansau hora în curte, ridicându-și pașii cu voie bună, ca într-o nuntă adevărat românească, unde dragostea și sufletul contează mai mult decât banii.
Și eu? Eu mă simțeam un străin.
Îmi aduceam aminte de vremurile când Antonia îmi aducea plăcinte făcute de mama ei, din sat, și îmi spunea cu atâta mândrie: „Gustă, sunt făcute cu suflet.” Eu râdeam atunci, preferând restaurantele scumpe. Astăzi, mirosul acelor plăcinte mi-ar fi dat liniștea pe care n-o găsisem niciodată în căsnicia mea.
Când socrul ei a luat cuvântul, am înțeles și mai mult cât de greșit judecasem. Bărbatul acela „sărac” era de fapt muncitor cinstit, respectat de comunitate, un om care trăia din sudoarea frunții și care avea în jurul lui oameni ce-l iubeau. Nu era bogat în bani, dar era bogat în inimă.
Privindu-i împreună, mi-am dat seama că Antonia alesese ceea ce eu nu-i oferisem niciodată: siguranța unei iubiri adevărate.
În acea noapte, am ajuns acasă și am plâns. Pentru prima dată după mulți ani, plângeam nu din furie, ci din regret. Am înțeles că pierdusem nu doar o femeie bună, ci și liniștea sufletului meu.
Soția mea dormea deja, cu fața în telefonul scump pe care i-l cumpărasem. Camera părea rece, rece ca întreaga noastră viață împreună.
M-am uitat în oglindă. Costumul meu, atât de scump, arăta acum ca o mască a unui om gol pe dinăuntru. Mi-am văzut ridurile, oboseala, amărăciunea. Am realizat că banii și funcția nu-mi aduseseră decât singurătate și frică.
A doua zi, am mers la mama. Era o femeie simplă, obișnuită să muncească pământul, să pună murături în beci și să coacă pâine în cuptor. M-a privit și a spus: „Ai ajuns mare, dar nu ești fericit. Bogăția adevărată nu se pune în bancă, se pune în suflet.”
Atunci am înțeles.
Fericirea Antoniei nu venea din banii mirelui ei, ci din faptul că acesta știa să o respecte, să o iubească, să fie acolo pentru ea.
Mi-am jurat că, deși era prea târziu pentru noi doi, voi învăța lecția pe care viața mi-o pusese în față cu atâta durere.
Astăzi, de câte ori trec prin sat și văd o nuntă, îmi aduc aminte de horă, de bucuria aceea curată, de dragostea care nu se cumpără. Și îmi spun în gând, cu o lacrimă amară:
Cel mai sărac bărbat din ochii mei a fost de fapt cel mai bogat dintre noi.
Iar eu, care am crezut că am totul, am rămas cu mâinile goale.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.