Inima mi-a tresărit, dar nu din dragoste sau grijă, ci dintr-o spaimă adâncă, aproape rușinoasă. Ani de zile mi-am convins sufletul că acel copil nu conta, că nu era sângele meu și deci nu aveam nicio datorie față de el. Și totuși, simpla pomenire a lui mă făcuse să tremur.
Am acceptat invitația. Poate din curiozitate, poate dintr-un presentiment. Sâmbătă, am ajuns la clădirea elegantă a galeriei. Pereți albi, lumină caldă, oameni bine îmbrăcați discutând în șoaptă.
Pe unul dintre pereți, un tablou imens mi-a atras privirea. Era un copil cu ochi triști, cu o geantă ruptă atârnată de umăr. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Era el. Era exact clipa în care îl alungasem din casă.
Am simțit un gol în stomac. Cineva îmi atingea umărul. M-am întors. Un bărbat tânăr, înalt, îmbrăcat elegant, cu privirea sigură și totuși rece.
— Bună seara, tată, a spus el simplu.
Cuvintele m-au izbit ca un trăsnet. Lumea din jur parcă dispăruse. Toți anii în care l-am ignorat, în care mi-am spus că nu contează, se prăbușeau acum peste mine.
— Eu… — vocea mi s-a frânt.
El însă nu a așteptat scuze.
— Nu am venit să vă cer iertare. Nici să vă reproșez. Am venit să vă arăt ce am devenit fără dumneavoastră.
M-a condus printre tablouri. Toate erau despre singurătate, durere, pierdere, dar și despre renaștere. Scene inspirate parcă din poveștile țăranilor români, din copii rămași orfani după război, din bunici care-și cresc nepoții în satele părăsite.
Într-un colț, am zărit un tablou cu o icoană veche, atârnată strâmb pe un perete sărăcăcios. Am recunoscut-o imediat. Fusese icoana din casa noastră de la țară, cea pe care soția mea o ștergea cu grijă în fiecare duminică.
Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.
— Am supraviețuit, a continuat el. Am dormit în gări, am muncit cu ziua prin sate, am primit o bucată de pâine de la femei bătrâne care nu aveau nici ele ce pune pe masă. Și totuși, România m-a salvat. Oamenii simpli, cu suflet mare, mi-au dat putere.
Publicul a aplaudat. Eu am rămas nemișcat.
— Tot ce sunt astăzi, sunt dator oamenilor pe care i-ați disprețuit. Nu dumneavoastră.
M-a privit pentru ultima oară, apoi s-a întors către ceilalți invitați. Eu am rămas singur, ca un străin, în mijlocul propriilor regrete.
Pentru prima dată în viața mea, am simțit greutatea adevărată a cuvântului „părinte”. Nu era despre sânge, ci despre suflet. Despre a nu lăsa un copil să înfrunte lumea singur.
Am vrut să-i strig, să-l opresc, dar era prea târziu. El nu mai era băiatul pe care-l alungasem. Era un bărbat puternic, un artist care-și găsise drumul.
Iar eu rămăsesem doar cu rușinea.
Adevărul mă zdrobise. Nu pentru că el reușise fără mine, ci pentru că în adâncul sufletului știam: aș fi putut să fiu parte din povestea lui.
Și n-am fost.
În noaptea aceea, am plecat singur pe străzile Bucureștiului. Luminile orașului se reflectau în lacrimile mele. Într-o vitrină, am văzut icoana Maicii Domnului și m-am oprit. Am înțeles atunci că iertarea nu mai putea veni de la el. Trebuia să o caut în mine.
Dar știam un lucru: povestea mea va rămâne o lecție. Căci, în cultura noastră, se spune că un copil orfan e „copilul satului”, iar satul întreg îl crește. Eu am fost singurul care l-a alungat.
Și asta a fost cea mai mare greșeală a vieții mele.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.