Soțul meu, Daniel, avea 42 de ani când a murit. Un infarct tăcut, neașteptat, fulgerător. Nu a dat niciun semn, nu s-a plâns de nimic. Într-o dimineață s-a prăbușit în sufragerie și n-a mai spus niciun cuvânt. L-am pierdut în câteva minute.
Luna care a urmat a fost un haos emoțional. Înmormântare, acte, bancă, rude, regrete. Goluri peste tot. Camera lui mirosea încă a aftershave. Nu am avut puterea să-i închid conturile, nici să-i anulez cardul. I-am păstrat telefonul într-un sertar, închis, ca și cum ar fi fost un obiect sacru. Nu mă puteam desprinde de ideea că e tot acolo, cumva, între noi.
Apoi, ieri, într-o după-amiază obosită, telefonul lui a scos un sunet. Am tresărit violent. Am crezut că mi s-a părut. Dar nu. Lumina ecranului pulsa slab, iar o notificare de plată era afișată clar:
„Plată aprobată – 450 RON – Hotel **** – 16:22”
Am simțit cum sângele îmi părăsește obrajii. Am deschis aplicația și, într-adevăr, tranzacția era făcută cu cardul lui Daniel. Același card pe care-l țineam în portofel, neatins.
Inima îmi bătea nebunește. Eram confuză, panicată, dar și… speriat de curioasă. Am luat cheile și am pornit cu mașina către hotelul menționat. Conduceam ca în transă, cu palmele umede și mintea într-o ceață groasă.
Pe drum, o notificare nouă a apărut pe telefon:
„Sunt deja la hotel, te aștept ❤️”
Am strâns volanul cu putere. Nu înțelegeam nimic. Cine trimisese acel mesaj? Și mai ales… cui?
Când mai aveam câteva străzi până la hotel, telefonul a sunat din nou. Era același dispozitiv al lui Daniel, din sertar, pe bancheta din spate. L-am luat cu mâna tremurândă și am răspuns.
– „Unde ești, dragule? Te aștept de o oră!”
Era vocea unei femei. Tânără. Senină. Caldă. Prea… vie.
– „Cine ești?” am întrebat sec, cu glasul sfâșiat.
– „Cum adică? Nu e ăsta telefonul lui Jake? Glumești cu mine, nu-i așa?”
– „Jake? Nu… ăsta era telefonul soțului meu. Care a murit acum o lună.”
S-a lăsat liniștea. Lungă. Apoi femeia a spus:
– „Doamne… cred că trebuie să vorbim. Ne putem vedea?”
Ne-am întâlnit în holul hotelului. O femeie de vreo 25 de ani, cu un rucsac mic și o expresie speriată. Am stat la o masă retrasă, între pereți bej și muzică ambientală.
Mi-a explicat totul: un tânăr pe nume Jake, în vârstă de 23 de ani, găsise telefonul lui Daniel scos la vânzare online, de către un angajat de la firma de pompe funebre care se ocupase de îmbrăcămintea pentru înmormântare. Într-un act de cinism pur, îl scosese la vânzare împreună cu alte obiecte ale decedatului.
Jake nu era doar un puști superficial care voia un telefon ieftin. Era un escroc digital cu experiență. A reușit să spargă parolele din telefon și a obținut acces la datele cardurilor, conturilor și chiar la adresele de e-mail.
O folosise pe fata asta – Ana – pe post de acoperire. Se prezentase drept Jake Popa, un bărbat matur, cu afaceri în dezvoltare. Se vedeau rar, în camere de hotel. Ea credea că e doar discret. În realitate, Jake fura identități și trăia din înșelătorii.
Am sunat imediat poliția. După ce le-am arătat tot, au reușit în câteva zile să îl localizeze. Jake a fost prins într-un apartament închiriat, cu șapte carduri false, trei telefoane și zeci de documente fabricate. Printre ele – și o fotografie cu Daniel, decupată dintr-un permis auto falsificat.
Cazul a fost mediatizat scurt, dar nu a devenit viral. Prea personal, prea delicat. Ana a depus mărturie. Eu mi-am recuperat liniștea. Dar ceva din acea zi a rămas cu mine. Ceva pe care nu știu dacă voi ști vreodată să-l explic.
Pentru câteva ore, am sperat. Într-un mod absurd, irațional, dar sincer, am sperat că poate Daniel nu murise. Că poate fusese o greșeală, o confuzie. Că într-un hotel din oraș, mă aștepta, viu.
Dar în acea speranță, m-am simțit din nou aproape de el. Iar când am aflat adevărul, n-am simțit furie, ci… ușurare. Nu era el. Asta m-a ajutat, în mod ciudat, să-l las să plece.
Pentru prima dată de la înmormântare, am putut să plâng altfel. Nu de durere. Ci de eliberare.