CONTINUAREA 👉M-am ridicat încet și am privit-o în ochi. Privirea mea era tăcută, tăioasă, rece. Nu agresivă, ci fermă. Ca a unui chirurg care așteaptă să opereze o tumoră periculoasă.
— O să mă gândesc la propunerea dumneavoastră, doamnă Margareta.
N-a fost ce aștepta. A vrut să vadă teamă sau supunere. Dar tonul meu i-a dat fiori.
— Gândește-te bine. E singura ta șansă să prinzi ceva din familia asta.
Seara, i-am povestit totul lui Andrei. Fără exagerări. I-am spus cum mama lui îmi ceruse să fur. Cum mă insultase. Cum mi-a aruncat bani în batjocură.
Andrei a tăcut o clipă, în timp ce învârtea absent furculița în farfurie.
— Ana… știi cum e mama. A crescut greu. A muncit pentru fiecare leu. Are o ură profundă față de sărăcie. Poate că, într-un mod ciudat, încearcă să te testeze…
— M-a făcut hoață, Andrei.
— Poate n-a vrut să fie chiar așa… Poate… voia să ajute, dar nu știe cum.
L-am privit lung. Nu pentru că nu-l mai iubeam. Ci pentru că mi-am dat seama că nu pot conta pe el în lupta asta. Încă nu. Încă era copilul mamei lui.
A doua zi, Margareta m-a abordat din nou. Era lângă depozit, zâmbind ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Ei, te-ai hotărât? Ai adus sticla?
— Nu, doamnă Margareta, — am spus simplu.
— Evident… ești bună doar de spălat pe jos. Până și o sarcină simplă e prea mult pentru tine.
Am lăsat-o să plece. Dar în mine creștea ceva. Nu furie. Nici răzbunare. Ci hotărâre.
Timp de o săptămână am continuat să-mi fac treaba. Observam. Notam. Învățam. Unii mă ignorau. Alții mă tratau cu căldură. Un „mulțumesc” spus sincer făcea cât o promovare. Am învățat mai multe despre oameni în acele zile decât din toate cursurile de management făcute în afară.
Margareta, în schimb, simțea că are putere asupra mea. Într-o dimineață, a intrat în sala de conferințe și, în fața tuturor, a spus:
— Poate că, dacă înveți să calci, într-o zi o să porți și tu un costum adevărat.
Toată lumea a râs. Eu am strâns din dinți și am zâmbit în sinea mea.
Pentru că știam ce urmează.
Ziua ședinței generale a sosit. Clădirea avea mai mulți chiriași importanți, iar eu urma să mă prezint ca noua proprietară. Eram îmbrăcată elegant, cu părul prins și o mapă în mână. Când am intrat în sala mare, conversațiile s-au oprit. Margareta a încremenit.
— Bună ziua, — am spus calm. — Mă numesc Ana Ionescu. Poate că unii dintre dumneavoastră mă recunosc din uniforma albastră. Am fost femeia de serviciu din ultimele săptămâni. Dar sunt și noua proprietară a acestei clădiri. Am vrut să înțeleg din interior cum funcționează totul. Și, mai ales, cum sunt tratați oamenii din pozițiile cele mai joase.
Sala a devenit un ocean de șoapte și murmur. Ochii tuturor s-au întors spre Margareta. Era palidă, uimită, cu buzele ușor tremurânde.
— Din păcate, am constatat nu doar neglijențe, ci și comportamente abuzive. Prin urmare, doamnă Margareta, colaborarea noastră se încheie. Vă rog să eliberați biroul.
A stat câteva secunde fără reacție.
— M-ai mințit…
— Nu. V-ați mințit singură. Ați crezut că demnitatea se spală cu mopul. Dar ea se poartă în privire.
În acea seară, când i-am spus lui Andrei, a tăcut. A plâns. Nu pentru mine. Ci pentru mama lui. Dar eu știam că povestea mea abia începea.