Ana se întoarse brusc. La poartă stătea Rareș, prietenul ei din copilărie, acum bărbat înalt, cu umerii lați și un zâmbet larg, ținând în mână un coș plin cu mere roșii, proaspăt culese.
— Rareș? — ochii fetei se măriră de uimire. — Câți ani au trecut…
— Destui cât să-mi fie dor de râsul tău — răspunse el cu un aer glumeț și îi întinse coșul peste gard. — M-am gândit că, dacă te-ai întors, trebuie să te întâmpin ca pe vremuri, ca la noi în sat.
Ana primi merele, ezitând o clipă. Inima îi bătea mai repede. În gestul simplu și firesc al lui Rareș era o căldură pe care nu o mai simțise de multă vreme.
— Mulțumesc… e foarte frumos din partea ta, — murmură ea.
— Și cum e viața la oraș? — întrebă el, rezemat de poartă. — Arăți schimbată. Ai crescut. Dar ochii… ochii au rămas la fel – veseli și visători.
— Orașul e… oraș — ridică ea din umeri. — Zgomot, grabă, oboseală. Uneori am senzația că mă sufoc acolo. Aici, abia ce-am sosit și simt că respir din nou.
Rareș o privi lung, parcă încercând să citească mai mult decât spunea ea. În cele din urmă rosti:
— Oamenii caută adesea departe ceva ce se află chiar aici, lângă ei.
Ana își coborî privirea, gândindu-se la iubitul din oraș și la pretențiile lui. În minte i se conturau comparații între acea viață rece și simplitatea caldă a lui Rareș. Era ca diferența dintre noapte și zi.
În acel moment apăru mama, venind din grajd cu o găleată plină cu lapte. Când îl văzu, se lumină la față:
— Vai, Rareș! De când n-ai mai trecut pe la noi! Intră să bei un pahar de lapte proaspăt.
— Mulțumesc, dar trebuie să-l ajut pe tata la fân, — răspunse el zâmbind. — Mai trec pe la tine, Ana.
După ce plecă, mama își privi fiica cu o sprânceană ridicată.
— Așa, așa… văd că în sat nu ai cum să te plictisești.
— Mamă… — oftă Ana. — E doar un vechi prieten.
— Cunosc eu genul acesta de „doar” — chicoti femeia și intră în bucătărie.
Zilele treceau repede. Ana ajuta prin gospodărie, strângea legume, căra apă, gonea găinile din grădină. Seara stătea pe prispă și asculta greierii. Simțea cum în sufletul ei se produce o schimbare.
Rareș apărea aproape zilnic: ba cu un coș de zmeură, ba cu o invitație la plimbare pe lângă râu. Vorbeau ore întregi, râdeau, își aminteau de anii de școală. Ana descoperea că lângă el putea fi ea însăși – nu trebuia să se aranjeze special, să se prefacă sau să se conformeze dorințelor altcuiva.
Între timp, iubitul din oraș o căuta tot mai rar. Mesajele lui erau scurte, reci, pline de reproș: „De ce nu răspunzi? De ce nu scrii?”. Ana simțea că legătura dintre ei se rupe tot mai mult.
Într-o seară, stând pe marginea câmpului alături de Rareș, își găsi curajul să-i mărturisească:
— Am avut pe cineva la oraș. Credeam că e dragoste. Dar acum… nu mai sunt sigură.
Rareș o privi calm, cu blândețe.
— Dragostea nu înseamnă să te schimbe cineva. Adevărata iubire îți dă puterea să rămâi tu însăți.
Cuvintele lui îi rămăseră întipărite în inimă.
La sfârșitul verii, băiatul din oraș o sună, spunând că vrea să vină după ea. Ana se gândi îndelung, dar într-un final răspunse hotărât:
— Nu veni. Trebuie să închei acest capitol.
Închise telefonul și simți cum o povară grea îi cade de pe umeri.
A doua zi, Ana îl întâlni pe Rareș.
— Rămân aici, mai mult timp. Am nevoie de liniștea asta. Și de oamenii care mă cunosc așa cum sunt.
Rareș nu zise nimic. Doar îi prinse ușor mâna. Și era de ajuns.
Ana se întoarse acasă, unde mama scotea din cuptor pâine proaspătă. Mirosul se răspândea prin toată curtea. Fata trase aer adânc în piept și, pentru prima dată după multă vreme, simți că și-a găsit locul.