Domnul Ernest păși încet, aproape stingher, spre mașină. Pașii săi răsunau în liniștea bruscă a sălii, iar privirile tuturor se întoarseră asupra lui. Pentru unii, era o scenă comică. Pentru alții, un sacrilegiu.
Însă în ochii bătrânului se aprinsese ceva. Nu era dorință de bani, nici invidie, ci un amestec de provocare și amintiri. Își ridică mâna tremurândă și atinse portiera ca pe o icoană.
Un murmur străbătu sala. Julian își ridică bărbia, pregătit să râdă din nou.
—Hai, bătrâne, arată-ne cum faci minuni! —strigă, iar un grup de invitați izbucni în hohote.
Dar în clipa aceea, domnul Ernest își drese glasul și vorbi rar, cu o voce aspră, dar sigură:
—Mașina asta e doar fier și mândrie. Adevărata putere e în cel care știe să înfrunte lumea, nu în cel care o cumpără.
Cuvintele au plutit în aer ca un ecou straniu. Oamenii amuțiseră pentru o clipă, dar râsetele reîncepură.
Bătrânul se aplecă, se așeză la volan și închise ochii. Degetele sale, deși tremurânde, atinseseră fiecare detaliu ca și cum ar fi recunoscut vechi prieteni. Cheia răsuci încet în contact.
Un zgomot scurt, apoi motorul se trezi la viață cu un răget ce zgudui sala. Luminile se reflectară pe chipul lui Ernest, care părea brusc mai tânăr, mai drept, mai viu.
Toți rămăseseră înmărmuriți. Julian înghețase, cu zâmbetul înghițit de uimire.
Și atunci, bătrânul ieși din mașină, aruncând cheia pe covorul roșu.
—Ține-ți jucăria, fiule. Eu am avut ceva ce tu n-ai să cumperi niciodată: demnitate.
Cuvintele lui căzură grele, ca un verdict. Sala izbucni, dar nu în râsete, ci în aplauze. Unii ridicau paharele, alții șopteau între ei cu respect neașteptat.
Julian încercă să pară stăpân pe sine, dar ochii îi trădau rușinea. Pentru prima oară, lumina reflectată de ceasul său elvețian nu-l mai făcea să pară invincibil.
Domnul Ernest se îndepărtă cu pași calmi, ridicându-și din nou sacoul pe umăr. Pentru el, victoria nu era Ferrari-ul, ci faptul că își recâștigase locul printre oameni.
Iar acea noapte, în care aroganța fusese înfrântă de demnitate, rămase în amintirea tuturor ca o lecție de viață.
În cultura noastră, bătrânii au mereu ultimul cuvânt. Iar de data aceasta, acel cuvânt fusese atât de puternic încât chiar și motorul unei Ferrari pălise în fața lui.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.