Fiica mea locuia într-un cartier liniștit, cu tei bătrâni și curți în care atârnau rufe albe, uscate de soare. Am tras pe dreapta cu mâinile tremurânde, încercând să-mi găsesc respirația.
Ea a ieșit în ușă când a auzit portiera. Avea șorțul pe ea și mâinile puțin în făină.
— Mamă? Ce s-a întâmplat?
Am ridicat telefonul și i l-am întins. A văzut poza. A încremenit.
— Îl cunoști? am întrebat-o.
Ea a dat din cap încet. Apoi m-a privit, cu ochii umezi.
— Mamă… trebuie să-ți spun ceva.
M-a luat de mână și m-a dus înăuntru. Ne-am așezat la masa din bucătărie, unde încă mirosea a cozonac. A lăsat tăcerea să apese puțin, apoi a început.
— Acum câțiva ani… tata a avut o aventură. A durat puțin. El a întrerupt totul și a vrut să-ți spună, dar nu a mai avut curajul. Tot ce a rămas din povestea aceea… a fost un copil.
Am simțit cum scaunul de sub mine devine brusc rece. Inima mi-o lua razna.
— Un copil? Am șoptit.
— Un băiat, mamă. Are acum 34 de ani. Îl cheamă Mihai. Nu a cerut niciodată nimic. Nu l-a căutat pe tata, nu a vrut să distrugă nimic. Dar când a aflat că a murit… a început să-l viziteze. În tăcere. În fiecare vineri.
Lacrimile mi se rostogoleau deja pe obraji. Mă simțeam trădată, sfâșiată… dar și copleșită de un sentiment ciudat de milă și dor.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că tata m-a implorat să nu spun. A spus că vrea să repare totul în tăcere. L-a ajutat pe Mihai, din umbră, ani întregi. Cu bani, cu sprijin. Dar fără ca tu să știi. Credea că te protejează.
Am stat pe gânduri. În minte mi se derulau toate momentele noastre împreună — vacanțele la mare, serile de Crăciun, dansurile noastre stângace în bucătărie. Totul. Și acum, printre toate acele amintiri, apărea o umbră.
Dar în acea umbră era și altceva: un bărbat care aducea flori. Nu pentru el. Ci pentru un tată pe care abia îl cunoscuse. Un tată pe care nu-l judecase, ci îl iubise în tăcere, așa cum poate doar un copil cu suflet mare poate iubi.
— Unde locuiește? am întrebat-o.
— În oraș. Are o fetiță. Seamănă cu tine, mamă. Are ochii tăi.
Am zâmbit, de parcă mi-ar fi dat cineva o a doua șansă.
— Atunci e timpul să duc eu flori, i-am spus. Dar nu la mormânt. Ci la ușa lui.
Și așa am făcut. În sâmbăta următoare, am bătut la ușa necunoscutului care, fără să știe, îmi era fiu vitreg. A deschis, m-a privit în ochi și a înțeles totul. Nu am spus nimic. Doar l-am îmbrățișat.
Uneori, viețile noastre ascund drumuri întortocheate. Dar florile rămân. Ca un semn că dragostea, în cele din urmă, găsește mereu o cale.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate apa