Susan s-a trezit, a clipit de câteva ori și a zâmbit leneș.
— Oh, surpriză, Becky-Boo.
Am rămas blocată. Nu știam dacă să țip, să râd isteric sau să plec. Ea s-a ridicat alene, ca și cum eu aș fi fost musafira nedorită.
— Nu te enerva, Becky. Studenții au plecat acum câteva ore. Urma să fac curat… evident.
— Ce studenți?! am întrebat șocată.
— Nepoata lui Janice. I-am lăsat să organizeze o petrecere aici, pentru weekend. Au plătit cash. A fost o oportunitate. Ce să zic…
— Și cum ai intrat?
— Am văzut cheia agățată lângă ușa ta de la intrare când am venit la tine săptămâna trecută. N-o foloseai. M-am gândit că… de ce nu?
— Ai gândit greșit, Susan.
— Hai, nu fi dramatică. Doar puțină mizerie. Tineretul…
— Ridică-te. Și fă curat. Acum.
— Cu cine crezi că vorbești?
— Cu persoana care deține casa asta.
Susan a început să se miște, scuturându-și blugii de firimituri.
— Ți-am făcut o favoare, Becky. Am făcut și ceva bani în plus.
— Ai distrus ultima amintire de la bunica mea.
— E doar o casă…
— Nu, nu e.
Am ieșit. Cu mâinile tremurând, l-am sunat pe Steven, soțul meu. Voia să vină a doua zi dimineață, cu gogoși pentru copii. Acum avea să vină în mijlocul unei scene de coșmar.
— Sunt pe drum, a spus. Atât.
Douăzeci de minute mai târziu, era acolo. Nu cu gogoși, ci cu mănuși, saci de gunoi și soluție de curățat. A îmbrățișat copiii, apoi pe mine. Apoi s-a apucat de treabă, în tăcere.
Curățam în timp ce Susan bodogănea.
— Reacționezi exagerat. Nu s-a furat nimic.
— O să plătești tot, i-am zis. Canapeaua, balansoarul, covorul. Minimum 1.000 de dolari. Și asta e prețul cu indulgență.
— N-am banii ăștia.
— Atunci n-ar fi trebuit să-ți bați joc de ce nu-ți aparține.
— Ești patetică, Becky. Doar pentru că ai moștenit casa asta crezi că ești mai bună? Ești o asistentă. Săracă. Ai fi putut s-o vinzi, să investești în copiii tăi. Sau s-o închiriezi.
— Eu nu distrug ce iubesc pentru bani.
Steven a rămas calm.
— Are dreptate, mamă. Ai depășit orice limită. Și mie mi-e rușine.
— Ești de partea ei?!
— Cum aș putea să fiu de partea ta?
Susan a scuipat pe podea. Apoi a plecat, trântind ușa. Geamul crăpat s-a zguduit. Dar odată cu ea, a plecat și ceva toxic.
În acea seară, am aprins o lumânare cu lavandă, am deschis ferestrele și m-am așezat cu Daniel pe verandă. Ne-am învelit în pături și am băut cacao. Oceanul vuia calm. În sfârșit, liniște.
A doua zi am cumpărat lacăte. Steven a reparat fereastra cu copiii. Până la prânz, casa începea să-și recapete sufletul.
Apoi a sunat telefonul.
— Becky… a fost o inundație la mine acasă. Țeava spartă. Nu mai am unde să stau. Te rog…
— Ai făcut bani cu petrecerea de aici. Hotelurile sunt deschise, Susan.
Am închis.
În noaptea aceea, în aer plutea miros de sare și de detergent cu lămâie. Iar în sufletul meu, nu mai era furie. Ci pace.
Morala:
Casa nu înseamnă doar pereți și mobilă. Casa înseamnă amintiri, dragoste și oamenii care te sprijină când totul se prăbușește. Și uneori, karma vine exact când trebuie, nu ca să pedepsească, ci ca să curețe ce trebuie lăsat în urmă.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.