Un murmur neliniștit se ridică dintre cei prezenți. Oamenii își făceau semnul crucii, iar băncile trosneau sub mișcările celor care se foiau. Nimeni nu mai văzuse un animal atât de hotărât, ca și cum ar fi încercat să strige în locul unui om.
Laura își încleștă pumnii pe genunchi. Se simțea prinsă între respectul pentru familia îndurerată și instinctul ei de polițist. Dar ceva, în adâncul sufletului, îi spunea că Rex nu greșea. Câinii nu joacă teatru. Câinii simt.
Cu pași hotărâți, s-a ridicat și s-a apropiat de sicriu. Vocile din spate au început să murmure și mai tare, ca la o slujbă de Paști, când lumea se întreabă dacă lumânarea aprinsă va ține până la sfârșit.
— Domnule părinte, spuse ea cu voce tremurată, dar fermă, trebuie să deschidem sicriul.
Un oftat colectiv cutremură biserica. Carmen, mama îndoliată, își ridică privirea tulbure și pentru o clipă păru că va protesta. Dar ochii umezi ai femeii întâlniră privirea de foc a lui Rex. Și atunci, ca printr-un miracol, ea încuviință din cap, de parcă ar fi înțeles că acel câine știa ceva ce oamenii nu puteau vedea.
Părintele Antonio, ezitant, se uită la Laura. — Fata mea, ești sigură?
— Mai sigură ca niciodată, răspunse ea.
Când capacul sicriului a fost ridicat, un freamăt de groază trecu prin toată biserica. Trupul inspectorului Mihai nu era rece, așa cum se așteptau toți. Buzele lui erau ușor albăstrii, dar pieptul i se mișca slab, imperceptibil. Era viu.
Un strigăt de uimire se înălță, urmat de un zgomot ca de valuri. Oamenii se ridicau, unii plângeau, alții își făceau cruce. Carmen se prăbuși în genunchi, întinzând mâinile spre fiul ei.
— Doamne miluiește! Fiul meu trăiește!
În acele clipe, biserica s-a transformat într-un loc de revelație. Doctorul Soler, veterinarul, a sărit în față și a strigat: — Apelați de urgență salvarea! Repede!
Rex lătra acum frenetic, dar nu de disperare, ci de bucurie, ca atunci când simțea apropierea stăpânului său.
Ambulanța a sosit după câteva minute care au părut ore. Mihai a fost scos cu grijă, iar toți cei prezenți au ieșit în urma lui, ca la o procesiune. Clopotele bisericii au început să bată singure, trase de mâini tremurânde, dar încărcate de recunoștință.
În fața lăcașului sfânt, oamenii s-au adunat în cerc, mulți încă șocați. Unii au căzut în genunchi, mulțumind lui Dumnezeu, alții priveau în tăcere către Rex, de parcă nu mai era doar un câine, ci un mesager trimis să arate lumii că miracolele există.
Laura simți cum ochii i se umplu de lacrimi. În tot timpul cât lucrase cu Mihai, îl respectase, îl admirase, dar nu și-a închipuit niciodată că dragostea necondiționată a unui câine va salva viața unui om.
În zilele care au urmat, povestea a străbătut satul, apoi județul, apoi toată țara. În cafenele, la birturi, pe băncuțele din fața porților, oamenii vorbeau doar despre minunea de la biserica din Robledo.
— Ai auzit? Câinele lui l-a adus înapoi din moarte! ziceau femeile la fântână, aplecându-se cu cofele pline.
— Așa ceva numai la Dumnezeu și la animalele Lui credincioase am mai văzut, murmura un bătrân, sorbind dintr-o țuică, la marginea drumului.
Și, pe nesimțite, Rex deveni un simbol. În fiecare an, de Sfântul Ilie, oamenii aprindeau lumânări nu doar pentru vii și morți, ci și pentru „îngerul cu patru labe” care veghease asupra inspectorului.
Mihai și-a revenit încet, dar sigur. Și ori de câte ori își privea câinele, cu ochii aceia întunecați și loiali, știa că între el și Rex exista o legătură mai puternică decât orice jurământ omenesc.
Un sat întreg a fost martor că dragostea poate învia din morți. Și, de atunci, în biserica „Nuestra Señora de la Encarnación”, oamenii șopteau în genunchi o rugăciune nouă: „Doamne, dă-ne credința unui câine și puterea de a iubi așa cum iubește el”.
Pentru că, în acea zi, nu doar un om a fost salvat. Ci și credința unei comunități.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.