Marcus râse batjocoritor.
— Viața? Nu, bătrâne, asta e doar lipsa ta de ambiție. Cine are minte și curaj ajunge sus. Restul… rămân aici, pe trotuar.
Bătrânul îl privi cu o seninătate de neclintit.
— Și totuși, domnule, știți care e ironia? Eu vorbesc 12 limbi.
Cuvintele căzură grele, ca o lovitură în plin piept. Marcus se opri din zâmbet, neștiind dacă să creadă sau să râdă mai tare.
— Doisprezece? — întrebă el, ridicând o sprânceană. — Și la ce te ajută asta, dacă tot aici ai ajuns?
Bătrânul își strânse haina ponosită în jurul umerilor.
— Uneori, darurile pe care le primim nu sunt pentru a ne îmbogăți pe noi, ci pentru a îmbogăți sufletele altora.
Marcus izbucni în râs zgomotos. Dar râsul său se stinse brusc când bătrânul începu să rostească o poezie în latină, apoi câteva versuri în franceză, urmate de o rugăciune în slavonă bisericească, limba pe care Marcus o recunoștea din copilăria sa, când mergea la bunica în sat, la biserica veche cu icoane afumate.
Un fior rece îi străbătu spatele. Amintirile cu bunica, care îi punea mereu colăcei calzi pe masă și îi spunea să fie om înainte de a fi bogat, îl loviră cu forța unei avalanșe.
— De unde știi…? — vocea lui Marcus se frânse.
Bătrânul zâmbi și mai cald.
— Am fost profesor, domnule. Am tradus cărți, am învățat copii să viseze. Până când boala soției mele și datoriile m-au adus aici. Știți, viața nu se măsoară doar în bani. Se măsoară în oameni.
Marcus își coborî privirea spre pantofii săi lucioși. Deodată, zgomotul orașului părea departe. Îi răsunau în minte doar vorbele bunicii și ochii acestui bătrân necunoscut, care, în ciuda zdrențelor, părea mai bogat decât el în suflet.
Fără să gândească prea mult, Marcus scoase un teanc de bani și îl puse în mâinile bărbatului. Dar bătrânul ridică palma și clătină din cap.
— Nu, domnule. Eu nu vreau mila dumneavoastră. Dacă vreți cu adevărat să faceți ceva, amintiți-vă cine sunteți. Și mai ales, cine v-a învățat să fiți om.
Cu ochii umeziți, Marcus făcu un pas înapoi. Se simțea gol, dezbrăcat de tot ce însemnau banii și luxul.
În acea clipă, sirenele unei ambulanțe se auziră în depărtare. Bătrânul își strânse cartonașul și se ridică anevoie, cu o demnitate care contrasta dureros cu hainele sale.
— Vă las, domnule Wellington. Poate ne vom revedea, poate nu. Dar țineți minte: bogăția adevărată nu încape într-un cont bancar. Ea încape doar într-o inimă bună.
Și, cu pași rari, bătrânul dispăru printre mulțimea grăbită.
Marcus rămase pe loc, simțind că pentru prima dată în viață nu mai avea nimic de spus. În inima lui, o voce veche, blândă și românească, îi șoptea: „Fii om, Marcus. Fii om.”
Acea zi, în plin Manhattan, avea să fie începutul unei schimbări pe care niciun miliard de dolari nu o putea cumpăra.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.