— Nu cer sarea pentru mine, mamă… a spus încet, cu glasul tremurat.
Am rămas nemișcată, cu mâna pe clanță. Maria s-a apropiat de mine și mi-a prins degetele.
— Stau singură, a continuat tanti Elena. Bărbatul meu a murit acum zece ani. Copiii… sunt plecați de mult, fiecare cu viața lui. Unul în Spania, unul în Germania. La telefon suntem bine, dar ușa nu-mi bate nimeni.
A înghițit în sec.
— Sarea e doar un pretext. Adevărul e că mi-e frică să stau singură seara. Mi-e frică să nu mor și să nu știe nimeni. Când bat la ușa ta și aud o voce, parcă mi se mai liniștește inima.
M-a lovit ca un pumn în stomac.
În capul meu încă răsunau vorbele pe care i le aruncasem, pline de oboseală și nervi. M-am uitat la ea: mică, cu mâinile crăpate de muncă, cu ochii umezi și rușinați.
— Îmi pare rău… am șoptit. Chiar îmi pare rău.
A dat din cap, fără să spună nimic.
Am deschis ușa larg.
— Intrați, tanti Elena. Stați puțin.
A intrat cu pași mici, ca și cum se temea să nu deranjeze. Maria s-a dus direct la ea.
— Bunica, vrei un ceai? a întrebat senină.
Tanti Elena a zâmbit pentru prima dată.
Ne-am așezat la masă. Am pus apă la fiert, am scos niște biscuiți ieftini, din cei luați la ofertă. Nimic special. Dar liniștea dintre noi nu mai era apăsătoare.
Mi-a povestit despre viața ei: despre cum fusese croitoreasă, despre serile în care își aștepta bărbatul de la schimbul doi, despre blocul care altădată era plin de copii și gălăgie.
— Acum, seara, aud doar televizorul vecinului de jos, a spus. Și atât.
În zilele următoare, n-a mai cerut sare.
A bătut, dar de data asta întreba dacă suntem bine. Sau dacă vreau să-i las Mariei o plăcintă cu mere. Sau dacă am nevoie de ceva de la piață.
Încet, fără să ne dăm seama, ne-am apropiat.
Când Maria era bolnavă și eu nu puteam lipsi de la muncă, tanti Elena stătea cu ea. Când eu luam salariul minim și nu-mi ajungeau banii, ea îmi lăsa, „din greșeală”, câte o bancnotă de 50 de lei sub fața de masă.
— Ai scăpat-o, mamă, spunea ea.
Știam că nu era o greșeală.
Într-o seară, i-am spus adevărul.
— Știți… sunt zile în care simt că nu mai pot.
M-a privit cu blândețe.
— Toți avem zile din astea. Important e să nu fim singuri în ele.
Au trecut anii.
Maria a crescut. Eu am prins un serviciu mai bun. Am schimbat apartamentul, dar nu și legătura cu tanti Elena. În fiecare duminică mergeam la ea. Cafea, povești, râsete.
Într-o dimineață de primăvară, n-a mai bătut nimeni la ușa ei.
Am știut.
Când am intrat în apartament, era liniște. Pe masă, un bilețel.
„Mulțumesc că mi-ai deschis ușa.”
Atât.
La înmormântare, au venit puțini oameni. Dar eu și Maria eram acolo, ținându-ne de mână.
În ziua aceea am înțeles ceva simplu și dureros: uneori, oamenii nu cer sare. Cer să fie văzuți. Să fie auziți. Să știe că există pentru cineva.
De atunci, când cineva bate la ușa mea, deschid.
Chiar și atunci când sunt obosită.
Mai ales atunci.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.