În mâinile lui, scăldat în nămol și apă tulbure, se afla un cufăr vechi din fier, închis cu un lacăt uriaș. Ion a rămas nemișcat câteva secunde, încercând să înțeleagă ce vede. Lanțul părea rupt de rugină, iar cufărul avea gravat un simbol ciudat, asemănător unei ancore.
Inima îi bătea tare. A privit în jur – nu era nimeni. Doar câteva pescăruși și zgomotul monoton al motorului. Cu mișcări lente, a scos cheia englezească din trusa tractorului și a încercat să desfacă lacătul, dar metalul era tare ca piatra. A lovit ușor cu o rangă, și lacătul s-a spart în două.
Când a ridicat capacul, a simțit mirosul greu al fierului vechi amestecat cu pământ umed. Înăuntru erau mai multe pungi de pânză, pline ochi cu monede vechi, strălucind ușor în lumina palidă a soarelui. A scos una și a șters-o de mânecă — pe ea se vedea chipul unui domnitor.
Ion a înțeles imediat că nu era vorba de o simplă bucată de fier. Ținea în mână o comoară.
A stat mult timp pe câmp, fără să știe ce să facă. În minte îi treceau tot felul de gânduri: să anunțe poliția, să cheme primarul, sau… să tacă și să ducă cufărul acasă. Gândul la banii care i-ar putea salva ferma îl rodea. De ani de zile, ferma „Răsăritul” abia mai scotea profit. Tractoarele erau vechi, datoriile la furnizori tot mai mari, iar salariile muncitorilor se plăteau cu întârziere.
„Dacă aș vinde doar o parte… doar câteva monede”, și-a spus el în șoaptă.
Dar ceva în interiorul lui îl oprea. Tatăl lui, și el tractorist odinioară, îi spusese mereu: „Băiete, cinstea e singura avere care nu ruginește.”
A oftat adânc, s-a urcat în tractor și a pornit spre sat, cu cufărul legat în spate. Pe drum, norii s-au risipit, iar printre crengi s-a ivit o rază de soare.
Ajuns la primărie, a cerut să-l vadă pe primar. Când a pus cufărul pe podea și i-a povestit totul, oamenii s-au strâns curioși în jur. Primarul, un bărbat trecut de 60 de ani, a privit monedele și a chemat imediat muzeul județean.
Câteva zile mai târziu, specialiștii au confirmat: comoara provenea dintr-un transport pierdut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Era evaluată la peste 1,5 milioane de lei.
Statul i-a oferit lui Ion o recompensă consistentă — 15% din valoare. Când a primit banii, a plâns. A cumpărat două tractoare noi, a plătit datoriile fermei și le-a mărit salariile muncitorilor.
Peste câteva luni, câmpurile fermei „Răsăritul” au înverzit mai frumos ca niciodată. Iar oamenii din sat povesteau tuturor despre omul simplu care a ales cinstea în locul lăcomiei.
Într-o seară, Ion a ieșit din nou pe malul Dunării, acolo unde găsise cufărul. A privit apusul, a zâmbit și a șoptit: „Tată, ai avut dreptate… cinstea chiar nu ruginește.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.