Înăuntru erau mai multe bancnote vechi, strânse cu o sfoară subțire, și o bucată de hârtie îngălbenită. Pe hârtie era scris tremurat: „Pentru fata care mi-a fost ca o fiică. Să nu-ți fie rușine să-ți cumperi ceva frumos. Mulțumesc că m-ai iubit.”
Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Bancnotele nu valorau mare lucru, poate vreo câteva sute de lei, dar pentru mine aveau valoarea unei averi. Erau banii strânși, probabil, din micile economii pe care le făcuse din pensiile copiilor sau din ce mai vindea prin sat – un sac de orez, niște legume, poate ouăle de la găinile lui bătrâne.
Am închis hârtia cu grijă și am simțit cum o liniște adâncă mă cuprinde. Atunci am înțeles: nu lăsase doar bani. Lăsase recunoștință, iubire și un mesaj pe care nu-l voi uita niciodată.
După înmormântare, casa părea goală. Diminețile erau tăcute, fără vocea lui care mă întreba dacă am băut cafeaua. Mi-era dor chiar și de momentele în care îl certam blând că iese în curte fără șapcă. Într-o zi, am luat perna, am spălat husa, am cusut marginile rupte și am pus înapoi hârtia, împăturită frumos. Am pus perna pe patul lui și am aprins o lumânare.
Fiul meu, care avea acum 13 ani, m-a întrebat: „Mama, de ce plângi?” I-am zâmbit și i-am spus: „Pentru că bunicul tău a fost un om bun. Și pentru că uneori, dragostea nu are nevoie de vorbe, doar de fapte.”
Anii au trecut, dar perna a rămas acolo, ca o amintire. De fiecare dată când mă simțeam obosită sau pierdută, intram în camera lui și mă așezam lângă ea. Parcă îl simțeam din nou acolo, zâmbind blând.
Într-o zi, am hotărât să folosesc banii. Nu pe haine, cum scria el, ci pe ceva care să-i poarte mai departe numele. Am cumpărat o bancă de lemn și am pus-o în fața casei, sub vișinul bătrân. Pe spătar am scris cu o plăcuță mică de metal: „În amintirea lui Ion — un om simplu, dar cu inimă mare.”
De atunci, toți vecinii care trec pe drum se opresc acolo, se odihnesc, mai schimbă o vorbă, mai povestesc de vremurile de altădată. Și așa, sufletul lui trăiește în fiecare clipă de liniște, în fiecare zâmbet al trecătorilor.
Am învățat că viața nu se măsoară în ce ai, ci în câtă iubire lași în urmă. Moș Ion nu a avut pensie, nici case, nici pământuri bogate. Dar a avut un suflet curat și o inimă care a știut să mulțumească în cel mai frumos mod.
Când privesc banca aceea din curte și florile care cresc lângă ea, știu că am făcut ce trebuia. Iar de fiecare dată când adie vântul, parcă îl aud spunând din nou, cu vocea lui blândă: „Mulțumesc, fată dragă…”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.