Ion a rămas nemișcat în prag, incapabil să creadă ce vedea. Privirea Anei era plină de furie, iar vocea ei tăioasă îi zgâria sufletul. Pe de altă parte, vocea Mariei era caldă, aproape ca o mângâiere. În ochii lui Ioana, deși orbi, se citea frica.
Pentru prima dată după mult timp, Ion a simțit un gol în stomac. Plecase ani la rând prin lume pentru contracte și afaceri, crezând că oferă familiei tot ce e mai bun. Dar, în acel moment, și-a dat seama că, de fapt, își lăsase copilul fără cel mai important lucru: dragostea tatălui ei.
A împins ușa încet. Ana s-a întors surprinsă, pierzându-și brusc aerul autoritar.
— Ion! Nu e ce crezi!
— Ba e exact ce cred, a spus el calm, dar cu o răceală care a făcut-o să se înfioare.
A mers direct spre fiica lui, s-a așezat lângă ea și i-a mângâiat părul.
— Tati e aici, Ioana. Totul e bine.
Maria s-a ridicat în picioare, rușinată, gata să plece. Dar Ion a oprit-o cu un gest din mână.
— Nu te duce nicăieri.
Ana a deschis gura să protesteze, dar el a ridicat vocea:
— Taci! Am tăcut destul!
În cameră s-a lăsat o liniște grea. Se auzeau doar sughițurile Ioanei.
— Tu… ai țipat la copilul meu? a întrebat el pe un ton rece, privind-o pe Ana.
— Eu… încercam doar s-o învăț să fie mai puternică.
— Țipând la ea? Umilind-o? Asta e puterea ta de „mamă”?
Ana s-a retras, înroșită de furie și rușine.
— Poate dacă ai fi fost și tu mai des acasă, n-ar fi trebuit să mă ocup eu de tot!
Ion a rămas câteva secunde tăcut. Cuvintele ei l-au lovit, dar nu ca o scuză — ci ca o confirmare a propriei sale absențe.
— Ai dreptate. Am greșit că te-am lăsat singură. Dar greșeala mea nu-ți dă dreptul să-i strigi copilului meu.
S-a ridicat și s-a întors spre Maria.
— Îți cer iertare pentru cum a vorbit cu tine. Din seara asta, tu nu mai ești doar femeia de serviciu. Vreau să te ocupi de Ioana. Ai grijă de ea așa cum ai făcut-o azi.
Ochii Mariei s-au umplut de lacrimi.
— Domnule Mărgineanu… eu doar am vrut s-o liniștesc.
— Știu. Și exact asta are nevoie. Liniște.
Ana a ieșit trântind ușa, iar Ion a rămas cu fetița lui în brațe. Ioana îi pipăia fața cu degețelele ei mici.
— Tati, ai venit?
— Da, iubita mea. De data asta, nu mai plec așa ușor.
În zilele care au urmat, Maria a devenit umbra blândă a Ioanei. O învăța cum să se orienteze, cum să simtă lumea altfel. Seara, îi citea povești, iar dimineața o învăța cum să-și lege singură șireturile.
Ion îi privea pe amândouă din birou și simțea cum inima i se topește. Pentru prima dată după ani întregi, casa lui nu mai părea rece.
După o lună, Ana a plecat definitiv. Nu a lăsat niciun bilet. Poate orgoliul, poate rușinea. Ion nu a întrebat niciodată.
Într-o dimineață de duminică, Ioana s-a așezat pe canapea, cu mâinile întinse.
— Tati, am un cadou pentru tine.
În palmele ei era o brățară împletită stângaci din ață colorată.
— Am făcut-o cu Maria. Zice că e pentru noroc.
Ion a zâmbit larg, cu ochii umezi.
— Cel mai frumos cadou din lume, micuțo.
Și, în tăcerea aceea plină de lumină, și-a dat seama că uneori iubirea adevărată nu vine din sânge, ci din sufletele simple care știu să iubească fără condiții.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.