Eduard a rămas câteva clipe nemișcat, cu ceașca fierbinte în mână, încercând să-și adune gândurile. Se uita la fața firavă a fetiței, la ochii ei mari, speriați, care căutau în jur un colț de siguranță. În sufletul lui, ceva s-a rupt. Omul care câștigase procese grele, care trecuse prin mii de povești, se simțea acum neajutorat în fața unei copile rătăcite.
A așteptat până ce Lucia a terminat ciocolata.
— Hai cu mine, micuțo. Nu te las aici, i-a spus, ridicându-se.
Lucia l-a privit cu teamă, de parcă nu știa dacă să aibă încredere. Dar foamea, frigul și deznădejdea au împins-o să facă un pas. Apoi încă unul.
Pe drum, Eduard a sunat o prietenă, Mariana, asistentă socială. I-a povestit totul pe scurt.
— O aduc direct la mine acasă, măcar pentru azi. Nu pot să-i dau drumul pe străzi, spuse el hotărât.
— Bine, Eduard… ai grijă. Vin mâine dimineață să vorbim, a răspuns femeia.
Apartamentul lui era cald, liniștit, cu mobilier simplu. Lucia s-a oprit în prag, nesigură.
— Poți intra. Ești în siguranță, i-a spus el.
Fetița, încă tremurând, s-a așezat pe marginea canapelei. Eduard i-a adus o pătură moale și un pahar cu apă. În seara aceea nu au vorbit mult. Lucia era istovită. A adormit repede, cu ursulețul strâns în brațe, iar Eduard a rămas câteva minute lângă ea, privind-o cum respiră liniștit pentru prima dată după trei zile.
Dimineața, Mariana a venit. O femeie caldă, cu ochi blânzi, a stat în fața Luciei și i-a ascultat povestea. La început, fetița abia scotea câte un cuvânt, dar încet-încet s-a deschis. A povestit totul, de la înmormântare până la noaptea în care a fost lăsată în stradă.
Mariana și Eduard au schimbat o privire. Era clar că nu puteau lăsa lucrurile așa.
— Lucia, ai vrea să stai aici pentru o vreme? până ne lămurim ce e mai bine pentru tine? a întrebat Mariana.
Fetița a clipit ușor, apoi a dat din cap. Nu pentru că înțelegea tot, ci pentru că simțea, poate pentru prima dată în viață, că cineva ținea cu ea.
Zilele au trecut, iar Lucia a început să se obișnuiască în noua casă. Eduard i-a cumpărat haine, i-a pus un mic birou în camera de oaspeți și o ducea zilnic la școală. Deși încă se trezea noaptea plângând în somn, din ce în ce mai des diminețile o găseau zâmbind.
Totuși, Eduard nu putea uita un detaliu: reacția Izabelei la citirea testamentului. Era prea evident că totul avea legătură cu bani, proprietăți, interese. Și dacă femeia era în stare să-și lase copilul vitreg pe stradă, cine știe ce era în stare să ascundă?
Într-o după-amiază, a mers la notar și a cerut să vadă dosarul complet. Un detaliu i-a atras atenția: în testament exista o anexă, sigilată, care fusese menționată, dar nu citită în ziua respectivă, deoarece fusese clasificată drept „confidențială”.
Eduard a simțit cum îi crește pulsul.
— Vreau o copie, a cerut ferm.
După câteva ore, era în biroul lui, cu plicul deschis în față. Hârtia mirosea a vechi, iar scrisul era clar al lui Dorin Marin.
„Dacă fiica mea ajunge vreodată în pericol, de orice natură, toată averea trece automat în administrarea persoanei care îi oferă protecție reală. Nu Izabelei, nu rudelor, ci celui care îi va salva viața și demnitatea.”
Eduard a rămas împietrit. Era ca și cum Dorin prevăzuse totul.
În aceeași seară, i-a citit Luciei testamentul. Fetița l-a ascultat cu ochii mari, fără să clipească.
— Tatăl tău te-a iubit mult, i-a spus Eduard, cu voce joasă. Ai fost tot universul lui.
Lucia a izbucnit în plâns și s-a aruncat în brațele lui.
În acel moment, Eduard a știut că nu o va mai lăsa niciodată singură.
A doua zi, a început procedurile legale pentru a deveni tutorele ei. Izabela a fost chemată la audieri, iar adevărul despre gestul ei a ieșit la lumină. Oamenii au aflat, iar reacția publică a fost dură. Izabela a pierdut definitiv orice drept asupra fetiței.
Când hotărârea finală a fost pronunțată, Lucia a fugit în brațele lui Eduard, strigând:
— Mulțumesc că nu m-ai lăsat!
Eduard a ridicat-o ușor, cu lacrimi în ochi.
— De azi înainte, ai o familie adevărată. Și nu te va părăsi nimeni, niciodată.
Și, pentru prima dată după mult timp, Lucia a simțit că viața ei putea începe cu adevărat.
Acolo, în mijlocul unei zile liniștite, cu hotărârea în mână și copilul în brațe, Eduard a înțeles că uneori cele mai mari comori nu sunt casele, firmele sau banii… ci oamenii pe care Dumnezeu îi aduce în viața ta exact când ai nevoie.
Iar Lucia înțelesese că nu toți adulții părăsesc. Unii rămân. Unii te salvează. Unii te iubesc fără să ceară nimic în schimb.
Aceasta era noua ei familie. Și era exact ce îi lipsise cel mai mult: siguranță, dragoste și un viitor.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.