A închis telefonul fără să-i tremure mâna.
Pentru prima dată după mulți ani, liniștea din bucătărie nu a mai durut-o. A fost o liniște curată, ca după o ploaie care spală praful de pe drumuri.
În aceeași seară, Marius a sunat.
— Mamă… ce-ai făcut? Spitalul ne-a spus că ai refuzat plata.
Lucica a rămas pe scaun, cu spatele drept.
— N-am refuzat nimic ce mi se cuvenea, a spus ea. Am refuzat ce nu e al meu.
— Dar sunt bani mulți… a murmurat el. Ioana e supărată. Părinții ei spun că nu e normal.
Lucica a zâmbit trist.
— Normal a fost când am stat la ușă și n-am avut voie să-mi văd nepotul? Normal a fost când mi-ai spus că nu sunt dorită?
La capătul celălalt s-a lăsat tăcerea.
— Mamă… n-am vrut…
— Știu, Marius. N-ai vrut nimic. Ai ales să taci. Și tăcerea doare mai tare decât vorbele.
Au urmat zile grele pentru tânărul cuplu. Factura nu dispărea. Părinții Ioanei au început să evite discuția. Fiecare pas în spital era însoțit de priviri reci și formulare neterminate.
După o săptămână, Marius a venit la casa mamei lui. Singur.
Lucica a deschis ușa și l-a văzut cu umerii căzuți, cu ochii roșii.
— Mamă… pot să intru?
L-a poftit înăuntru fără un cuvânt.
S-a așezat la masă și a scos din geantă o fotografie. Un bebeluș mic, înfășat.
— E băiat, a spus el. L-am botezat Andrei.
Lucica a simțit cum i se umezeau ochii, dar nu a plâns.
— Să-ți trăiască, a spus încet.
— Am greșit, mamă. Rău. Am lăsat pe alții să decidă în locul meu. Și am rănit singurul om care n-a cerut niciodată nimic.
Lucica s-a ridicat, a mers spre dulap și a scos sacoșa de pânză. Păturica era tot acolo.
— Am făcut-o cu drag, a spus ea. Dragostea nu se pierde. Dar se respectă.
Marius a izbucnit în plâns.
Câteva zile mai târziu, Lucica a fost sunată din nou. De data asta, nu de la spital.
— Mamă… dacă vrei… ai putea să vii să-l vezi pe Andrei.
Lucica a închis ochii o clipă.
— Vin. Dar nu ca musafir. Vin ca bunică.
În ziua aceea, a trecut pragul aceleiași maternități cu fruntea sus. Nu a mai așteptat pe hol.
Și când și-a ținut nepotul în brațe, toată durerea drumului, a ușii închise și a vorbelor grele s-a transformat într-o singură lecție:
Cine știe să plece cu demnitate, știe și să fie primit cu respect.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprima