Sora mea a murit dând naștere unor tripleți pe care tatăl lor nu i-a vrut niciodată. I-am crescut singur timp de opt ani. Viața era, în sfârșit, liniștită — până în ziua în care poarta s-a deschis, iar bărbatul care i-a abandonat s-a întors să îi ia înapoi.
— Nu face asta, Jen. Să te măriți cu Chris e o greșeală.
Jen, sora mea mai mică, s-a întors spre mine în rochia ei de mireasă, cu ochii plini de lacrimi. Mânecile de dantelă îi atârnau largi la încheieturi. Slăbise mult în timpul logodnei. Observasem, dar nu spusesem nimic.
— Tu nu înțelegi, a spus ea cu vocea tremurândă.
— Îl iubesc. Știu că mai greșește, dar se întoarce mereu. M-am uitat la cuta fină dintre sprâncenele ei, cea pe care o netezisem de mai multe ori decât aș putea număra.
— Tot pleacă. Asta nu se oprește după nuntă.
M-a luat de mâini. — Te rog, doar… fii alături de mine. Chiar dacă nu crezi în el. Crede în mine.
Am înghițit tot ce voiam să spun și am dat din cap. Ce altceva puteam să fac? Eram fratele ei mai mare, scutul ei. Nu semănam deloc. Jen visa în culori calde. Voia zgomot, haos și o casă plină de copii. Când era mică, se juca „de-a mama” cu păpușile, așezându-le la rând și certându-le blând când nu erau cuminți.
Eu îmi plănuiam o viață fără responsabilități: bani, călătorii, libertate și, într-o zi, deschiderea unui adăpost pentru animale. Dar pentru mine, Jen era mica mea prințesă. Singura persoană pe care aș fi protejat-o fără să stau pe gânduri. După nuntă, viața cu Chris a fost exact ceea ce mă temusem. El apărea și dispărea, promițând mereu că s-a schimbat, plecând mereu când lucrurile deveneau grele.
Dispărea cu săptămânile, apoi apărea cu flori și scuze. Jen îl primea înapoi de fiecare dată. — Încearcă, îmi spunea ea la o cafea în apartamentul ei micuț. Pur și simplu… încearcă să-și dea seama ce vrea.
— Are 28 de ani. Ce mai e de aflat?
Ea schimba subiectul. Jen a încercat ani de zile să rămână însărcinată, dar fără succes.
Fiecare test negativ o dărâma puțin câte puțin. Dar era hotărâtă. A avut două joburi, a economisit fiecare bănuț și a plătit singură pentru fertilizarea in vitro. Niciun ajutor de la Chris. Cel puțin, nu dincolo de partea ușoară. S-a prezentat la programare, a oferit ce era necesar, apoi a dispărut pentru o excursie de weekend cu prietenii lui. — E felul lui de a gestiona stresul, explica Jen.
Apoi s-a întâmplat miracolul. — Tripleți! a suspinat Jen la telefon când mi-a spus. O să fiu mamă!
— Tripleți? Wow, e incredibil!
Dar un sentiment de îngrijorare mă rodea. Trei bebeluși. O singură Jen. Un soț inutil. „Chris e încântat?” Ezitarea de la celălalt capăt al firului a spus totul.
Miracolul s-a întâmplat.
— El… procesează informația, a spus ea într-un final. Procesează. Sigur că da. Am aflat mai târziu că s-a panicat. Și chiar înainte de naștere, a părăsit-o. A spus că trei copii nu făceau parte din planul lui, că nu a cerut asta niciodată, că vrea să-și trăiască viața. Am vrut să-l caut și să revărs asupra lui toată ura acumulată o viață întreagă, dar Jen avea nevoie de mine. Am rămas alături de sora mea.
Jen era însărcinată în 32 de săptămâni când i s-a rupt apa. Stresul a declanșat travaliul prematur. Am dus-o la spital, unde am fost înconjurați de alarme, asistente care strigau cifre, iar apoi primul bebeluș a plâns. Sunetul era slab și subțire, abia părea uman. Apoi Jen s-a prăbușit.
Îmi amintesc că cineva a spus: „Îi scade pulsul”, și o altă voce strigând după căruciorul de resuscitare. Îmi amintesc cum mâna ei s-a înmuiat în a mea. I-am strigat numele în timp ce cineva m-a tras înapoi, departe de pat, departe de sora mea. A murit înainte să-mi pot lua rămas-bun. Ceilalți doi bebeluși au supraviețuit. Trei fetițe minuscule au fost tot ce a mai rămas din sora mea.
Chris plecase de mult. Își schimbase numărul, iar familia lui susținea că nu știe unde se află, doar că a plecat din oraș. Așa că, mi-am adoptat nepoatele. Le-am numit Ashley, Kaylee și Sarah, nume pe care Jen le scrisese într-un carnet cu inimioare desenate lângă ele. Găsisem carnetul în timp ce îi strângeam lucrurile.
Planurile mele au murit odată cu sora mea, dar, cumva, viața a continuat. Am călătorit când am putut: excursii cu mașina, moteluri ieftine, prea mult fast-food. În weekenduri, făceam voluntariat la adăpostul de animale. Fetele hrăneau cățeii și se certau pe rândul cui este să țină pisicuții. Timp de opt ani, am fost o familie. Am crezut că suntem în siguranță, dar m-am înșelat.
Locuiam într-un cartier suburban liniștit, înconjurați de oameni buni. Doamna Hargreeve, vecina de alături, stătea cu fetele ori de câte ori lucram până târziu. Le-a învățat cum să croșeteze fularuri strâmbe și să coacă fursecuri care, cumva, erau mereu și arse, și crude în același timp. Fetele îi spuneau Bunica, deși nu eram deloc rude.
Simone, de peste drum, ajuta în moduri mai tăcute. Aducea supă când una dintre fete era bolnavă și ne lăsa cărți vechi despre care spunea că nepoatei ei i-au rămas mici. Uneori îi găteam cina în semn de mulțumire. Și uneori, când glumea cu fetele sau când privirile ni se întâlneau peste masă, mă întrebam dacă nu cumva — într-o zi — viața ar putea rezerva ceva mai mult.
Apoi, într-o după-amiază, în timp ce ne jucam în curte cu câinele nostru, o mașină a oprit la poartă. Am crezut că e o livrare. Poarta s-a deschis și aproape că am leșinat. Era el. Chris. Bărbatul care o abandonase pe sora mea și plecase de lângă fete înainte ca ele să se nască, se întorsese.
Zâmbea și ținea în brațe trei cutii și trei buchete mici de flori. Doi bărbați corpolenți stăteau în spatele lui, cu brațele încrucișate și fețele impasibile. M-a ignorat complet și s-a lăsat pe vine în fața tripleților.
— Bună, fetele mele frumoase. Uitați ce v-am adus. Veniți cu mine la mașină. O să vă arăt ceva.
Înainte să le pot apăra, cei doi bărbați mari au făcut un pas în față.
Purtau tricouri negre identice și păreau angajați exact pentru acest scop. — Dați-vă din calea mea! Unul dintre ei a ridicat mâna, fără să mă atingă.
— Domnule, vă rog, haideți să facem asta cât mai ușor pentru toată lumea.
În spatele lor, fetele stăteau împietrite. Câinele nostru, un corcitură pe nume Biscuit, lătra, simțind tensiunea. — Știu că pare brusc, le-a spus Chris blând fetelor. Dar eu sunt tatăl vostru.
— Dați-vă din calea mea!
Pieptul mi s-a strâns. Tată. Cuvântul era un cuțit. — Fetelor, am strigat eu, veniți la mine. Acum! S-au mișcat ezitând. El a profitat de moment.
— Am pierdut atât de multe și vreau să îndrept lucrurile. Veniți cu mine și vă explic totul.
Ashley s-a încruntat. — De ce nu te cunoaștem?
El a râs ușor. — Pentru că oamenii mari fac greșeli. Am încercat din nou să înaintez. Bărbații m-au oglindit, blocându-mi fiecare pas. Știau exact cum să mă țină la distanță fără să mă atingă propriu-zis.
— Fugiți, fetelor! Plecați de lângă el!
Kaylee și Ashley au fugit imediat. Sarah a ezitat.
Ashley s-a întors la ea, a apucat-o de mână și a tras tare. — Haide! În acel moment, o voce tăioasă a răsunat în curte.
— Ce se întâmplă aici?
Doamna Hargreeve stătea la poarta deschisă, cu ochii mari.
Ținea un coș cu roșii din grădina ei. Fetele au fugit direct la ea, agățându-se de picioarele ei. Chris s-a ridicat, iritarea sclipindu-i în spatele zâmbetului.
— Sunt tatăl lor. Am venit să le văd și sunt puțin confuze.
— Plâng, a spus doamna Hargreeve. Și locuiesc alături de opt ani. Nu te-am văzut niciodată. În sfârșit, am reușit să trec de bărbați.
— Le-ai părăsit. Înainte să se nască, am spus eu, arătând spre Chris în timp ce mă îndreptam spre el. — Nu am venit aici să mă cert. Trebuie doar să stea cu mine o perioadă. — Pentru ce? a întrebat doamna Hargreeve. Maxilarul lui s-a încordat.
— Este vorba de o moștenire. Din partea familiei mele. Necesită… custodia.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
„Trebuie doar să stea cu mine o perioadă.”
— Te folosești de ele pentru bani? Cum îndrăznești! am spus eu.
— Se vor întoarce. Le poți avea înapoi după ce se rezolvă totul.
— Nici vorbă! Pleacă de aici, Chris. Nu ești binevenit. Atunci și-a pierdut controlul. S-a repezit înainte și le-a înșfăcat pe Kaylee și Sarah de încheieturi. Ele au țipat.
— Stai! am strigat eu, repezindu-mă spre el. Cei doi bărbați au intervenit din nou, dar de data aceasta m-am ferit, i-am împins și m-am așezat între Chris și poartă.
— Nu îmi duci fetele nicăieri. Le-ai abandonat. Eu le-am adoptat. Sunt ale mele.
Kaylee și Sarah hohoteau de plâns și încercau să se smulgă din strânsoarea lui. Ashley îl lovea cu pumnii ei mici, iar Biscuit fugea în jurul picioarelor lui, lătrând din răsputeri. O altă voce a răsunat.
Kaylee și Sarah plângeau și încercau să scape de el.
— Am sunat la 112, a spus Simone cu telefonul în mână. Poliția este pe drum. Chris s-a făcut alb la față. Cei doi bărbați corpolenți au schimbat o privire. Unul a înjurat printre dinți. — Nu așa a fost înțelegerea, a mormăit unul dintre ei. S-au întors și au fugit. Chris a încercat să-i urmeze, dar Simone l-a oprit.
„Poliția este pe drum.”
Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Ea a fugit spre poartă exact în același timp cu Chris, dar a ajuns prima. A tras-o și a ținut-o închisă. Chris s-a ferit într-o parte, sperând poate să sară gardul, dar până atunci ajunsesem și eu acolo. Sirenele se auzeau în depărtare. Se apropiau. Chris s-a uitat la mine și, pentru o secundă, am văzut ceva ce semăna cu regretul. Sau poate cu frica. — Nu înțelegi, a spus el.
— Înțeleg perfect. Ești exact cine am știut mereu că ești. Când a sosit poliția, vecinii vorbeau unii peste alții. Arătând cu degetul. Explicând. Un ofițer s-a apropiat de mine și s-a lăsat pe vine. — Sunteți părintele acestor copii? a întrebat el. — Da, am spus eu, trăgându-le aproape. Eu sunt. Chris striga ceva despre drepturile lui, despre moștenire, despre cum totul este o neînțelegere, în timp ce polițiștii îl luau încătușat.
Nu am ascultat. Mi-am ținut fetele în brațe și am răsuflat ușurat. Ashley s-a uitat la mine. — Suntem în siguranță?
— Da. Sunteți în siguranță.
— Chiar este tatăl nostru? a întrebat Kaylee. M-am gândit cum să răspund la asta. M-am gândit la Jen și la ce ar fi vrut ea să spun. M-am gândit la adevăr și la minciuni și la tot ce se află între ele.
„Chiar este tatăl nostru?”
— El a ajutat la crearea voastră, dar a plecat înainte să vă nașteți. Sarah m-a îmbrățișat mai strâns.
— Ești singurul tată de care avem nevoie, unchiule Josh.
Doamna Hargreeve ne-a dus în casa ei în timp ce poliția își termina treaba. A ținut fetele ocupate în timp ce eu dădeam declarația. Simone a rămas. Nu a spus prea multe, doar a stat lângă mine și m-a luat de mână.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.