Când a terminat, a rămas nemișcat, cu fruntea lipită de gard. Respira mai liniștit.
– Cum te cheamă? l-a întrebat Victoria.
– Andrei, a spus el încet. Mulțumesc.
Zâmbea. Un zâmbet mic, strâmb, dar sincer.
În zilele următoare, Andrei a revenit. Mereu în același loc. Victoria îi aducea ce putea: jumătate de sandviș, un covrig, uneori doar un măr. Niciodată nu cerea mai mult.
Au început să vorbească.
Andrei locuia într-o garsonieră părăsită cu mama lui, care era bolnavă. Uneori nu aveau curent. Alteori, nici mâncare. Victoria îi povestea despre bunica ei și despre visul ei de a deveni învățătoare.
Într-o zi, chiar înainte de vacanța de iarnă, Andrei a spus brusc:
– Când o să fiu mare și bogat, o să te iau de nevastă.
Victoria a râs.
– De ce?
– Pentru că m-ai hrănit când nu aveam nimic, a spus el serios. Și n-o să uit asta niciodată.
După acea iarnă, Andrei n-a mai venit.
Anii au trecut. Victoria a crescut, a terminat școala, apoi liceul, și a început să muncească într-un magazin. Bunica a murit. Viața a mers înainte.
Andrei a devenit o amintire din copilărie.
Până într-o după-amiază.
Ieșea din tură, obosită, când un bărbat bine îmbrăcat s-a oprit în fața magazinului.
– Victoria Ionescu?
– Da…
Bărbatul a zâmbit. Acel zâmbet ușor strâmb.
– Eu sunt Andrei.
Inima i-a sărit din piept.
I-a povestit totul. Cum fusese luat de Protecția Copilului. Cum mama lui murise. Cum muncise din greu, școală, facultate, nopți fără somn. Nu era milionar, dar avea stabilitate și demnitate.
– N-am uitat niciodată sandvișul acela, a spus el. Nici promisiunea.
Au mers la o cafea. Apoi la alta. Un an mai târziu, Andrei a îngenuncheat într-un parc simplu.
– Nu sunt bogat, a spus el. Dar sunt omul care n-a uitat.
Victoria a zâmbit printre lacrimi.
Și atunci a înțeles ceva ce bunica ei știa de mult: uneori, un gest mic poate hrăni nu doar un copil