Don Vicente nu a făcut niciun gest brusc. Dar tocmai calmul lui era cel mai neliniștitor lucru din încăpere.
S-a aplecat ușor spre fetiță și a privit-o atent, de parcă nu vedea doar un copil speriat, ci o amintire veche, îngropată adânc în propria lui istorie.
— Unde este mama ta? a întrebat încet.
Nu era o întrebare obișnuită. Era o poruncă.
Fetița a ridicat mâna tremurând și a arătat spre o ușă aflată în partea opusă a restaurantului. În zona umbrită, doi bărbați în costume stăteau nemișcați, urmărind scena cu priviri reci. Erau genul de oameni care „rezolvau lucruri” în tăcere.
Unul dintre ei a făcut un pas înainte.
Înainte să apuce să spună ceva, Don Vicente s-a apropiat și l-a atins ușor cu degetul pe piept.
A fost suficient.
Tăcerea a devenit mai grea decât betonul.
Vicente s-a întors spre întreaga sală și a spus, rar și clar:
— În locul acesta nu există spațiu pentru cei care distrug familii.
Apoi a făcut un semn discret. Fetița a fost preluată de oamenii lui și dusă în siguranță. Cei doi bărbați au fost escortați afară, cu o eficiență care nu lăsa loc de interpretări.
Li s-a transmis un singur lucru: să nu se mai apropie vreodată de casa acelei femei.
După câteva clipe, chelnerii și-au reluat activitatea. Farfuriile au fost strânse, paharele umplute din nou. Viața părea să continue.
Dar nimeni din sală nu a uitat ce văzuse.
În acea seară, Don Vicente nu a dat o lecție prin frică. A oferit protecție.
Iar fetița, pentru prima dată după mult timp, nu a mai plâns. A înțeles că puterea nu înseamnă doar violență, ci și capacitatea de a apăra pe cei care nu se pot apăra singuri.
O lecție care avea să-i schimbe destinul pentru totdeauna.