Numele acela a căzut între noi ca o piatră.
— Diana? am repetat încet. Cine este Diana?
Tudor nu mi-a răspuns imediat. Privea fix brățara de pe masă, de parcă acolo era toată vina lui.
În cele din urmă a tras aer în piept.
— Acum zece ani… în noaptea de după ziua în care Mara ar fi împlinit șaisprezece ani, am plecat de acasă și m-am dus pe podul de lângă șoseaua veche.
Am încremenit.
Tudor rostise numele fiicei noastre.
După atât de mult timp.
— Ți-am spus atunci că ies la plimbare, a continuat el. Dar adevărul e că voiam doar să ajung acolo unde murise ea. Nu puteam să plâng în fața ta. Tu abia te mai ridicai din pat și aveam impresia că dacă mă prăbușesc și eu… te pierd complet.
Nu reușeam să spun nimic.
— Nu eram atent când am traversat. O mașină a apărut după curbă și cineva m-a tras înapoi.
A ridicat privirea spre mine.
— Ea era. Diana.
Am simțit cum mă ia amețeala.
— Și nu mi-ai spus niciodată.
— A stat cu mine pe o bancă până dimineață. Apoi m-a sunat în fiecare zi aproape o săptămână doar ca să se asigure că încă răspund la telefon. Era asistentă medicală. Știa exact cum arată un om care vrea să dispară.
Mi-am dus mâinile la ochi.
— Zece ani, Tudor…
— Nu a fost niciodată o aventură, Olivia. Îți jur.
— Atunci ce a fost?
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— A fost singurul loc unde am putut să rostesc numele Marei fără să simt că distrug pe cineva.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât orice trădare.
— I-ai vorbit unei străine despre fiica noastră… în timp ce eu stăteam singură în casa asta și mă întrebam de ce ai încetat să mai vorbești despre ea?
— Am încercat să vorbesc cu tine, Olivia. Dar de fiecare dată plecai, plângeai sau închideai totul în tine.
— Și atunci ai ales pe altcineva.
— Nu am ales pe nimeni, a spus el cu voce stinsă. Am încercat doar să supraviețuiesc.
M-am ridicat brusc.
— Brățara. De ce i-ai cumpărat o brățară?
Tudor și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că moare.
Am înghețat.
— Diana are cancer pancreatic în stadiu terminal. Medicii i-au mai dat foarte puțin. Am vrut doar să-i mulțumesc înainte să fie prea târziu.
Camera s-a făcut brusc prea mică.
— M-ai lăsat să cred că mă înșeli…
— Nu am știut cum să-ți spun adevărul.
— Douăzeci și șase de ani și încă nu știi cum să vorbești cu mine?
A coborât privirea.
— Mi-a fost rușine. Rușine că aproape te-am lăsat singură atunci. Rușine că o străină a văzut partea din mine pe care tu trebuia să o vezi.
Am simțit lacrimile arzându-mi ochii.
— Nu aveai dreptul să porți totul singur și să numești asta protecție.
— Știu.
Dar nu știa.
Nu avea cum.
Nu știa cum fusese să trăiesc ani întregi lângă un om care părea că se îndepărtează încet de mine și de propria noastră fiică.
— Unde este a doua brățară? am întrebat.
A deschis servieta și a scos cealaltă cutie de catifea.
Am deschis-o încet.
Aceeași brățară.
Și atunci am înțeles că nu era un cadou romantic.
Era un rămas-bun.
Am strâns cutia în mâini și am întrebat:
— Unde locuiește Diana?
Tudor s-a uitat la mine speriat.
— Olivia…
— Dă-mi adresa.
A scris-o fără să mai protesteze.
În loc să merg direct acolo, am condus până la cimitir.
M-am așezat în fața pietrei funerare a Marei și am început să plâng cum nu mai plânsesem de ani întregi.
— Era să-l pierd și pe el… și nici măcar nu am văzut asta, am șoptit.
Am stat acolo până când frigul mi-a intrat în oase.
Apoi m-am ridicat și am plecat spre adresa scrisă pe hârtie.
Diana mi-a deschis ușa într-un cardigan vechi, cu ochii deja umezi.
— Tu trebuie să fii Olivia, a spus încet.
Am intrat în bucătăria ei și am pus cutia pe masă.
— Tudor a cumpărat asta pentru tine. Cred că trebuie să o primești de la mine.
Buza i-a tremurat.
— Nu am vrut niciodată să-ți iau locul.
— Nu mi-ai luat nimic, i-am spus. Din contră… l-ai ținut în viață când eu nu mai știam cum.
Ochii ei s-au închis pentru o clipă.
— Mara părea minunată din felul în care vorbea despre ea.
Mi s-a rupt ceva în piept.
Pentru că Tudor vorbise despre fiica noastră.
O ținuse vie undeva.
Când m-am întors acasă, Tudor era încă în bucătărie, exact unde îl lăsasem.
M-am apropiat încet de el.
— Hai să spunem numele ei din nou. Aici. În casa noastră.
A început să plângă înainte să vorbească.
— Mara…
M-am dus pe hol, am ridicat fotografia întoarsă și am pus-o din nou cu fața spre lumină.
Tudor stătea în prag cu ochii plini de lacrimi.
Iar pentru prima dată după zece ani, tăcerea dintre noi nu mai părea o pedeapsă.