Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ieși din casă.
Cristina râse.
— Serios?
— Foarte serios.
— Andreea, cheia funcționează.
— Tocmai de aceea vreau să ieși.
S-a uitat la mine câteva secunde, apoi a scos cheia din yală.
— Mâine s-ar putea să-mi mulțumești că nu ți-am făcut o scenă.
— Mâine vedem.
— Și ce faci până atunci?
Am întins mâna.
— Îmi dai cheia.
Cristina o strânse în palmă.
— Nu este a ta.
Atunci am înțeles că nu fusese o simplă bravură.
Ea chiar considera cheia un drept.
— Atunci păstreaz-o, am spus.
Expresia ei se schimbă.
Probabil se așteptase să mă cert pentru ea.
N-am făcut-o.
Am așteptat până când a ieșit pe poartă.
Apoi am sunat un lăcătuș.
În aceeași după-amiază, toate încuietorile au fost schimbate.
Abia după aceea l-am sunat pe Radu.
Fratele meu răspunse după al treilea apel.
— În sfârșit.
— Ai vorbit cu Mihai?
Tăcere.
— Radu?
— Da.
— Despre casa tatei?
— Andreea, trebuie să discutăm ca niște oameni maturi.
Am închis ochii.
Știam tonul acela.
— Spune.
— Mihai susține că a băgat foarte mulți bani în casă când erați căsătoriți.
— Mihai susține multe.
— Are facturi.
— Și?
— Și poate face scandal. Poate contesta. Poate ține lucrurile blocate mult timp.
Acum înțelegeam de ce Cristina fusese atât de sigură pe ea.
— Tu ce vrei?
— Să vindem.
Am rămas cu telefonul la ureche fără să spun nimic.
— Casa tatei?
— Este doar o casă.
Aceleași cuvinte.
Aproape aceleași cuvinte pe care le folosise Cristina.
— De când discuți cu ei?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
Radu oftă.
— Mihai m-a sunat după înmormântare.
— Și?
— Mi-a spus că, dacă îl ajutăm să-și recupereze investițiile, renunță la orice altă pretenție. Vindem proprietatea, fiecare își ia partea și terminăm.
— Care „fiecare”?
Radu nu răspunse imediat.
Asta a fost suficient.
A doua zi ne-am întâlnit la cabinetul notarial din București unde tata își pregătise actele.
Eu am venit cu mama.
Radu era deja acolo.
Mihai și Cristina au apărut împreună.
Când m-a văzut, Mihai mi-a zâmbit de parcă ultimii patru ani nu existaseră.
— Sper că putem rezolva civilizat.
— Și eu.
Cristina și-a pus geanta pe scaun.
— I-ai spus despre investiții?
— O să discutăm totul, răspunse Mihai.
Notarul a început cu actele succesorale.
Tata își organizase lucrurile simplu.
Mama avea dreptul să locuiască în casă cât dorea.
Casa îmi revenea mie.
Radu primea un apartament pe care tata îl deținea în București, plus jumătate din economiile rămase.
Cealaltă jumătate îmi revenea mie.
Mihai nu apărea nicăieri.
Cristina se întoarse imediat spre el.
— Ai spus că Petre ți-a promis ceva.
— Mi-a promis.
Mihai scoase o mapă.
Nu cedase.
Exact asta mă așteptam să facă.
— Am investit în proprietate în timpul căsniciei. Acoperiș, instalații, terasa, centrala. Am facturi.
Le puse pe masă.
— Nu cer pomană. Cer ce mi se datorează.
Am luat prima copie.
Recunoșteam lucrarea.
Tata schimbase centrala cu doisprezece ani înainte.
— Factura este pe numele firmei tatălui meu.
— Eu am adus oamenii.
— Nu înseamnă că ai plătit.
Mihai împinse altă hârtie.
— Terasa.
Mama interveni pentru prima dată.
— A plătit-o Petre.
Mihai se întoarse spre ea.
— Doamnă Elena, dumneavoastră nu știți toate discuțiile pe care le-am avut cu soțul dumneavoastră.
— Am fost căsătorită cu el patruzeci și șapte de ani. Știu mai multe decât crezi.
Cristina lovi ușor masa cu degetele.
— Atunci de ce i-a permis lui Mihai să aibă cheia?
M-am uitat la ea.
Asta fusese greșeala.
Credea că cheia îi ajută.
— Nu i-a permis.
Mihai se încordă.
Am continuat:
— Tata a schimbat butucul ușii din față acum șase ani. Dar nu și pe cel al ușii din spate. Mihai mi-a spus la divorț că aruncase vechea cheie.
Am întors capul spre el.
— Cristina a deschis ieri ușa din spate cu ea.
Radu își ridică privirea.
— Ai intrat în casă?
— Nu face din asta altceva decât este, spuse Mihai.
— De câte ori?
— Andreea…
— De câte ori ai intrat în casa tatălui meu după divorț?
Cristina interveni:
— Am venit o singură dată.
Mihai se întoarse brusc spre ea.
Prea târziu.
— Când? am întrebat.
— Acum vreo două săptămâni.
Mama își duse mâna la gură.
Două săptămâni.
Tata fusese deja mort.
— Ce căutați aici?
Cristina tăcu.
Mihai răspunse:
— Voiam să verific niște lucruri.
— Ce lucruri?
— Acte.
Camera amuți.
Radu îl privi de parcă îl vedea pentru prima dată.
— Mi-ai spus că aveai documentele tale.
— Aveam nevoie să verific dacă Petre păstrase niște facturi.
— Așa că ai intrat în casa unui om mort fără să-i spui fiicei sau soției lui?
Mihai își pierdu calmul.
— Nu sunt un hoț! Am făcut parte din familia asta douăzeci de ani!
— Ai făcut parte.
Am accentuat ultimul cuvânt.
Cristina se ridică.
— Știi ce? Foarte bine. Contestăm tot.
Asta era diferența dintre aroganță și panică.
Cu o zi înainte îmi spunea unde își va pune dormitorul.
Acum amenința cu procesul.
Mihai se ridică și el.
— Am mesaje de la tatăl tău. Am martori. Dacă trebuie să stăm doi ani prin tribunale, stăm.
Nu încerca să se împace.
Nu îi era rușine.
Voia casa sau bani.
Radu se întoarse spre mine.
— Andreea, tocmai asta încercam să evit. Dă-i o sumă și terminăm.
Am simțit atunci lovitura adevărată.
Nu venise de la Mihai.
Venise de la fratele meu.
— Știai că intraseră în casă?
— Nu.
— Dar știai că mă presează înainte de succesiune.
— Voiam să găsim o soluție.
— O soluție din casa tatei.
— Nu dramatiza.
M-am ridicat.
— Nu vând casa.
Mihai râse.
— Atunci ne vedem în instanță.
— Dacă asta alegi.
Și a ales.
Au urmat luni de notificări, avocați și pretenții.
Mihai a încercat să dovedească faptul că investițiile făcute în timpul căsniciei îi dădeau un drept asupra proprietății.
Nu a reușit.
O parte dintre facturi fuseseră achitate de tata. Altele reprezentau lucrări pentru care Mihai fusese ulterior despăgubit. Iar câteva nici măcar nu aveau legătură cu casa.
Pretențiile lui asupra proprietății au căzut una câte una.
Cheia nu îi dăduse niciun drept.
Doar demonstrase cât de departe era dispus să meargă convins că încă îi aparținea ceva din viața mea.
Radu și-a primit moștenirea stabilită de tata.
Eu nu i-am luat nimic.
Dar pentru o vreme n-am mai putut avea cu el relația de dinainte.
I-am spus clar de ce:
— Nu pentru că ai vrut bani. Tata ți i-a lăsat și erau ai tăi. Ci pentru că ai negociat cu fostul meu soț în spatele meu ca să mă convingi să renunț la casa pe care tata hotărâse să mi-o lase.
Nu a avut o replică bună.
Uneori nu există.
Mihai și Cristina nu au primit casa.
Nu le-am dat nici bani ca să dispară.
Iar Cristina nu a mai intrat niciodată în curte.
În primăvara următoare eram din nou lângă trandafirii albi.
Mama ieșise pe terasă cu două cafele.
— Pe ăștia îi tăiem? mă întrebă, arătând spre câteva ramuri uscate.
— Doar ramurile moarte.
Am lucrat aproape o oră.
La un moment dat m-am uitat spre ușa din spate.
Avea o yală nouă.
Pe inelul meu erau două chei.
Una pentru mine.
Una pentru mama.
Atât.
Cristina îmi spusese că primul lucru pe care îl va face când casa va deveni a ei va fi să scoată trandafirii.
Trandafirii erau încă acolo.
Casa era încă acolo.
Mama era încă acolo.
Iar oamenii care își împărțiseră camerele înainte să afle dacă le aparține măcar pragul nu mai aveau nicio cheie cu care să intre.