Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Dan a rămas în picioare lângă masă.
— Corina, te-am rugat să nu faci spectacol.
— Nu fac niciun spectacol.
M-am ridicat și am luat cleștele de lângă grătar.
Pentru o secundă, am văzut satisfacția revenindu-i pe chip.
Credea că mă conformasem.
Am luat ultimele frigărui de pe foc, le-am pus pe un platou și am stins grătarul.
Apoi m-am întors la masă.
— Asta este tot.
Mariana se uită spre bucătărie.
— Și desertul?
— Este în frigider.
— Atunci adu-l.
— Nu.
Mariana clipi.
— Poftim?
— Dacă îl vrei, frigiderul este în bucătărie.
Dan veni spre mine.
— Ce încerci să demonstrezi?
— Nimic. Tocmai am terminat de servit.
— Este familia mea.
— Știu.
— Și tu ești soția mea.
— Știu și asta.
— Atunci comportă-te ca atare.
M-am uitat la el.
— Adică să gătesc, să servesc, să tac atunci când râzi de mine și să-ți las familia să decidă când folosește casa mea?
Maxilarul i se încordă.
— Iar începi cu casa.
— Pentru că tocmai am aflat că ai promis-o altor oameni.
— Nu sunt „alți oameni”. Sunt familia mea.
— Nu contează.
Mariana se ridică greoi de pe scaun.
— Atunci spune-ne acum. Vrei să ne interzici să venim aici?
Dan interveni:
— Mamă, nu pleacă nimeni nicăieri.
Apoi se întoarse spre mine.
— Și petrecerea ta de logodnă rămâne stabilită, îi spuse lui Cătălin. La fel și aniversarea mamei.
M-am uitat la el.
Asta era răspunsul.
Nu doar că nu înțelesese.
Mă sfida în propria mea curte.
— Nu, am spus.
— Ba da.
— Dan, casa aceasta este proprietatea mea.
— Ești căsătorită cu mine.
— Căsătoria nu te face proprietarul bunurilor mele.
— Am investit aici!
— În ce?
Tăcu.
— Spune-mi.
— Am reparat lucruri.
— Ai schimbat un robinet anul trecut. Robinetul l-am cumpărat eu.
Câteva persoane și-au ascuns zâmbetul.
Dan se înroși.
— Nu mă umili în fața familiei mele.
— Tu ai început ziua spunându-mi în fața lor că nu merit să mănânc.
— A fost o glumă nenorocită!
— Atunci problema putea să se termine când ți-am spus că nu mi s-a părut amuzantă.
— Și ce vrei? Să mă pun în genunchi?
— Nu.
Am arătat spre masă.
— Vreau să strângeți după voi.
Mariana scoase un sunet indignat.
— Eu?!
— Nu dumneavoastră singură. Toți.
— Nu am spălat vase la musafiri în viața mea!
— Nici eu nu mai spăl astăzi după douăzeci de oameni.
Dan mă apucă ușor de cot, încercând să mă tragă deoparte.
Mi-am retras brațul.
— Nu mă atinge.
— Vino în casă să discutăm.
— Nu avem nimic de discutat în secret.
Atunci izbucni.
— Este și casa mea cât timp sunt soțul tău!
— Nu.
— Atunci vorbește cu un avocat!
— O să vorbesc.
Probabil se aștepta să mă sperie.
În schimb, mi-am luat telefonul și am intrat în casă.
Nu am chemat poliția.
Nu am sunat vreo rudă salvatoare.
Nu aveam nevoie de nimeni care să apară spectaculos la poartă.
Am fotografiat doar starea curții, apoi am pus într-un sertar cheile de rezervă pe care Dan obișnuia să le lase în hol.
Când m-am întors, câteva rude începuseră deja să strângă farfuriile.
Mariana nu.
Dan nu.
El mă aștepta lângă ușă.
— Ai făcut de râs toată familia pentru niște frigărui.
— Nu.
M-am apropiat suficient cât să nu fie nevoie să ridic vocea.
— Tu ai decis că soția ta trebuie să te servească înainte să aibă voie să mănânce. Mama ta a decis că poate programa petreceri în casa mea. Iar când am spus nu, tu ai promis în fața mea că veți veni oricum.
— Pentru că nu poți lua singură asemenea decizii!
Atunci am înțeles că nu mai exista nimic de negociat.
— Tocmai asta vom afla.
În următoarea săptămână am vorbit cu un avocat.
Casa fusese dobândită înaintea căsătoriei și era bunul meu propriu.
Dan nu avea dreptul să o ofere familiei lui, să organizeze evenimente împotriva voinței mele sau să pretindă că devenise proprietar doar pentru că eram căsătoriți.
Când i-am spus că aniversarea Marianei și logodna lui Cătălin nu vor avea loc acolo, Dan a refuzat să accepte.
— Mama a anunțat deja oamenii.
— Atunci îi va anunța din nou.
— A plătit avansul pentru muzică.
— Atunci va găsi altă locație.
— O faci intenționat ca s-o umilești.
— Nu. Refuz să-i ofer casa mea după ce m-a tratat ca pe personalul ei.
Trei zile nu mi-a vorbit.
În a patra zi, mi-a spus că familia lui va veni oricum în august și că „n-am cum să-i dau afară pe toți”.
Aceea a fost propoziția care a încheiat căsnicia noastră.
Nu frigăruia.
Nu gluma.
Ci faptul că, după tot ce se întâmplase, Dan încă era convins că un „nu” spus de mine putea fi ignorat.
I-am spus să-și caute o locuință.
La început a râs.
Când a înțeles că vorbeam serios, a devenit furios.
Apoi au început telefoanele.
Mariana m-a acuzat că distrug familia.
Cătălin mi-a spus că îi fac de râs în fața invitaților.
Alte rude au încercat să negocieze.
— Măcar aniversarea, Corina.
— Nu.
— Doar anul acesta.
— Nu.
— Dar ați făcut-o mereu acolo.
— Tocmai de aceea nu o mai facem.
Dan s-a mutat după două săptămâni.
Am început procedura de divorț la scurt timp după aceea.
Nu am cerut familiei lui să aleagă între noi și nu am povestit tuturor ce se întâmplase.
Pur și simplu am încetat să le mai ofer casa, banii și munca mea.
Abia atunci am descoperit cât de mult din „apropierea” lor depindea de ceea ce primeau de la mine.
În august, de ziua Marianei, am rămas singură la Corbeanca.
Mi-am făcut o cafea și am ieșit în curte.
Masa mare nu mai era acolo.
O strânsesem în magazie.
Nu erau douăzeci de farfurii.
Nu era nimeni care să strige după pâine.
Nu era nimeni care să-mi spună când merit să mă așez.
Mi-am pus pe grătar două frigărui.
Doar două.
Când au fost gata, le-am așezat pe o farfurie, m-am așezat sub pergolă și am mâncat cât erau încă fierbinți.
Dan și cu mine nu ne-am împăcat.
Divorțul a mers înainte, iar familia lui nu a mai organizat niciun eveniment în casa mea.
Uneori oamenii m-au întrebat dacă merita să-mi pierd căsnicia pentru o glumă spusă la un grătar.
Răspunsul meu a rămas același.
Nu mi-am încheiat căsnicia pentru o frigăruie.
Am încheiat-o când soțul meu mi-a arătat că, pentru el, munca mea era o obligație, casa mea era proprietatea familiei lui, iar cuvântul meu conta numai atunci când spuneam „da”.
În ziua aceea am spus „nu”.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nimeni nu m-a mai putut obliga să mă ridic de la masă.