Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În seara aceea, Mihai și-a aruncat cămașa în coșul de rufe.
A doua zi a mai apărut una.
Apoi șosetele.
Tricoul de sală.
Prosoapele.
Eu nu am spus nimic.
Sâmbătă dimineața m-a găsit la masa din bucătărie, corectând lucrări.
— Alina, nu mai am nicio cămașă curată.
— Am observat.
— Și?
Mi-am ridicat privirea.
— Și ce?
— Trebuie spălate.
— Atunci spală-le.
A râs.
Apoi și-a dat seama că nu glumeam.
— Unde?
— Tu ai spus că ne descurcăm.
— Alina, serios?
— Foarte serios.
— Sunt și hainele tale în coș.
— Ale mele sunt deja spălate.
S-a uitat spre uscătorul pliabil de pe balcon.
Câteva haine de-ale mele erau acolo.
— Unde le-ai spălat?
— La spălătoria de lângă școală.
— Și pe ale mele de ce nu le-ai dus?
Am lăsat pixul jos.
— Pentru că eu nu am oferit mașina noastră de spălat.
Fața i s-a schimbat.
— Deci asta este o pedeapsă.
— Nu. Este consecința unei decizii pe care ai luat-o singur.
— Suntem căsătoriți.
— Exact replica pe care ți-am spus-o și eu înainte să dai mașina.
A luat coșul și a plecat nervos.
Seara s-a întors după aproape două ore.
— Știi cât costă să speli și să usuci toate astea?
— Da.
— Nu putem face asta săptămânal.
— Știu.
— Atunci cumpărăm altă mașină.
— Perfect.
— Din economii.
— Din economiile cui?
A tăcut.
Contul nostru comun avea bani pentru facturi și cheltuieli curente.
Economiile mai consistente pe care le aveam erau banii mei puși deoparte pentru alte lucruri.
— Alina, nu începe din nou.
— Eu nu încep nimic. Tu ai spus mamei tale că pot strânge iar bani. Așa că presupun că tu ai deja un plan pentru partea ta.
— Cât vrei să pun?
— Cât costă o mașină echivalentă cu cea pe care ai dat-o.
— Toată suma?
— Da.
A izbucnit.
— Aia a fost pentru mama!
— Știu.
— Nu sunt un străin în casa asta!
— Nici eu. Tocmai de aceea nu trebuia să-mi oferi munca fără să mă întrebi.
Mihai a început să înțeleagă că nu aveam de gând să cedez.
Dar încă nu era pregătit să recunoască asta în fața mamei lui.
În următoarele două săptămâni a cheltuit bani pe spălătorie, a dus câteva rufe la un coleg și într-o duminică a încercat să le spele de mână.
După aceea a sunat-o pe Mariana.
Am auzit conversația din bucătărie.
— Mamă, cred că trebuie să găsim o soluție.
— Pentru ce?
— Pentru mașină.
— Ce are?
— Nimic.
— Atunci care-i problema?
— Avem nevoie de ea înapoi.
S-a făcut liniște.
Apoi am auzit vocea Marianei atât de tare încât nici nu era nevoie de difuzor.
— Poftim?
— Temporar.
— Mi-ai dat-o.
— Știu, dar…
— Nu există „dar”. Ai venit cu oamenii, ai instalat-o și mi-ai spus că este a mea.
Mihai s-a uitat spre mine.
Nu am intervenit.
— Mamă, Alina refuză să cumpere alta.
— Normal. Asta face ca să mă pedepsească pe mine.
— Nu e vorba despre tine.
— Ba exact despre mine este!
Vocea Marianei a crescut.
— De când te-ai însurat, femeia asta încearcă să te întoarcă împotriva mea.
Mihai și-a strâns maxilarul.
— Mașina a fost cumpărată aproape integral de Alina.
— Și?
— Și eu n-ar fi trebuit s-o promit fără să discut cu ea.
A urmat o tăcere lungă.
— Deci acum îi dai dreptate ei.
— Îți spun că am greșit eu.
Mariana a schimbat imediat tactica.
— După câte am făcut pentru tine…
— Mamă.
— Am rămas văduvă și asta primesc de la propriul copil?
— Nu ești abandonată. Îți putem repara mașina veche sau te ajut să cumperi una potrivită.
— Eu o vreau pe asta.
Acolo era conflictul.
Mariana nu mai avea nevoie pur și simplu de o mașină de spălat.
Voia exact mașina noastră pentru că Mihai i-o oferise.
Dacă o returna, trebuia să accepte că fiul ei nu avusese dreptul să decidă singur.
— Nu o dau înapoi, a spus.
Mihai a rămas cu telefonul la ureche.
— Mamă…
— Este a mea.
A închis.
Pentru prima dată, Mihai a rămas fără explicații.
— Ce fac acum?
M-am uitat la el.
— Nu știu.
— Alina.
— Tu ai creat problema. Tu o rezolvi.
A doua zi a mers la mama lui.
S-a întors după trei ore.
Fără mașină.
Mariana îi spusese că dacă încearcă s-o ia, nu mai are ce căuta la ea.
Mihai era furios.
Dar, pentru prima dată, furia nu era îndreptată spre mine.
— Știi ce mi-a spus?
N-am răspuns.
— Că dacă sunt bărbat, trebuie să pot cumpăra alta pentru nevastă.
Aproape am râs.
— Interesant.
— Nu e amuzant.
— Nu. Deloc.
Două zile mai târziu a cumpărat din banii lui o mașină de spălat nouă.
Când am văzut factura, m-am uitat la el.
— De ce n-ai luat una mai ieftină?
— Pentru că cea pe care am dat-o era modelul ăsta.
A fost prima dată când a înțeles cu adevărat ce făcuse.
Nu i-am mulțumit pentru că înlocuise ceva ce el însuși dăduse.
Dar nici nu am transformat momentul într-o victorie.
Problema dintre noi era mai mare decât o mașină de spălat.
În seara aceea ne-am așezat la masă.
— Trebuie să stabilim ceva, i-am spus.
— Știu.
— Nu, lasă-mă să termin.
A tăcut.
— Nu vei mai promite nimănui bani, obiecte sau ajutor care mă implică și pe mine fără să discutăm înainte.
— Bine.
— Nu „bine” doar pentru că acum ești supărat pe mama ta. Dacă se mai întâmplă o dată, pentru mine nu mai este o ceartă despre bani. Este o problemă de căsnicie.
M-a privit mult timp.
— Am înțeles.
Relația lui cu Mariana s-a răcit.
Ea a păstrat mașina.
Nu am cerut-o înapoi.
De fiecare dată când o vedea, Mihai știa însă exact cât îl costase cadoul pe care fusese atât de generos să-l facă din banii altcuiva.
Câteva luni mai târziu, Mariana a venit la noi.
Mașina ei afișa o eroare.
— Mihai, trebuie să vii să vezi ce are.
El nici măcar nu s-a ridicat.
— Cheamă service-ul, mamă.
— Pentru atât?
— Da.
Ea s-a uitat spre mine.
— Alina sigur știe ce trebuie făcut.
Am continuat să-mi beau cafeaua.
— Probabil.
— Și?
— Și este mașina dumneavoastră.
Mariana a înțeles.
Mihai la fel.
N-a mai fost nevoie de nicio ceartă.
Mașina aceea nu fusese niciodată adevărata problemă.
Problema fusese convingerea soțului meu că putea fi generos cu timpul, banii și munca mea, iar eu aveam să repar după el tot ce lipsea.
A doua mașină de spălat a rămas în casa noastră.
Dar lucrul cu adevărat important care se schimbase nu se afla în baie.
Pentru prima dată în căsnicia noastră, Mihai înțelesese că a ajuta familia lui era dreptul lui.
Să mă transforme pe mine în prețul acelui ajutor nu era.