Andrei a mers după Daria fără să pună întrebări.
Nici măcar nu mai încerca să înțeleagă.
În mintea lui exista un singur gând.
Dacă există o șansă…
Oricât de mică…
Trebuia să afle adevărul.
Au traversat câteva străzi dintr-un cartier modest de la marginea orașului.
Case vechi.
Garduri ruginite.
Curți înguste.
În cele din urmă, Daria s-a oprit în fața unei case mici.
A arătat spre fereastră.
— Acolo.
Andrei a simțit că îi cedează genunchii.
În curte se jucau două fetițe.
Două fetițe identice.
Cu același păr.
Aceleași priviri.
Aceleași chipuri pe care le văzuse în fiecare noapte în fotografii.
Ana.
Mara.
Pentru câteva secunde a uitat să respire.
A uitat să gândească.
A uitat tot.
— Fetele mele…
Vocea i s-a frânt.
Fetele s-au întors.
L-au privit.
Dar nu au alergat spre el.
Nu au zâmbit.
Nu au strigat „tati”.
Doar l-au privit.
Ca pe un străin.
Iar asta l-a durut mai mult decât orice.
Ușa casei s-a deschis.
Irina a ieșit afară.
Când l-a văzut, fața i s-a albit.
— Andrei…
— Ce ai făcut?
Vocea lui tremura.
— Ce ai făcut?
Irina a început să plângă.
Adevărul a ieșit la iveală greu.
Printre lacrimi.
Printre pauze.
Printre regrete.
Cu doi ani în urmă acumulase datorii uriașe.
Ajunsese să se teamă pentru viața copiilor.
Un om fără scrupule îi promisese că îi poate ajuta să dispară.
Să înceapă o viață nouă.
Departe de cei care îi urmăreau.
Iar ea acceptase.
Înscenase totul.
Accidentul.
Dispariția.
Moartea.
Totul.
Andrei a simțit că i se rupe sufletul.
— M-ai lăsat să-mi îngrop copiii…
Irina și-a acoperit fața.
— Îmi pare rău…
— Doi ani.
Doi ani am vorbit cu niște pietre.
Doi ani.
Fetele plângeau și ele.
Dar Andrei nu mai avea puterea să spună nimic.
A ieșit în curte.
Daria îl aștepta lângă poartă.
— Nu ai mințit…
— Nu, domnule.
Andrei a îngenuncheat și a privit-o.
— Mi-ai dat înapoi viața.
În lunile care au urmat, nimic nu a fost simplu.
Fetele nu mai știau cine este.
Se temeau.
Erau confuze.
Uneori îl respingeau.
Alteori plângeau.
Dar Andrei nu a plecat.
Nici măcar o dată.
A mers la ședințe de consiliere.
A apelat la psihologi.
A avut răbdare.
Multă răbdare.
Și încet, foarte încet, zidul dintre ei a început să se crape.
Într-o seară, Ana a venit și s-a așezat lângă el pe canapea.
— Tati…
A fost primul „tati” după doi ani.
Andrei a simțit că i se umplu ochii de lacrimi.
Mai târziu a venit și Mara.
Apoi au început să râdă împreună.
Să iasă în parc.
Să gătească.
Să trăiască.
Ca o familie.
Irina a renunțat de bunăvoie la custodie.
Fără procese.
Fără scandal.
Fără răzbunări.
Pentru prima dată după foarte mult timp, toți voiau același lucru.
Binele fetelor.
Andrei nu a uitat niciodată de Daria.
A ajutat-o pe ea și pe mama ei ori de câte ori a avut ocazia.
Nu pentru că îi era milă.
Ci pentru că îi datora totul.
Într-o după-amiază de primăvară, stătea în curte și le privea pe Ana și Mara jucându-se.
Râdeau.
Alergau.
Erau fericite.
Și, pentru prima dată după doi ani, nu s-a mai gândit la cimitir.
Nu s-a mai gândit la cruci.
Nu s-a mai gândit la durere.
Pentru că fetele lui erau acolo.
Vii.
Iar uneori, un singur copil curajos poate schimba destinul unei familii întregi.