Două zile mai târziu, telefonul meu a început să vibreze fără oprire.
Apeluri.
Mesaje.
Mesaje vocale.
Toate de la Rodica.
Nu am răspuns.
După încă o oră, o mașină a intrat în viteză pe alee.
Portiera s-a deschis violent.
Iar Rodica a coborât aproape alergând.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai părea stăpână pe situație.
— Tu ai făcut asta!
Flutura o scrisoare în aer.
— Ce anume?
— Avocații cumpărătorilor! Mi-au spus că nu aveam dreptul să vând casa!
— Pentru că nu aveai.
Fața i s-a albit.
— Nu este adevărat.
— Ba da.
I-am explicat calm.
Casa nu fusese niciodată a ei.
Tata pregătise totul cu ani în urmă.
Existau documente.
Contracte.
Acte notariale.
Totul era legal.
Rodica asculta și devenea tot mai palidă.
— Dar eu sunt soția lui…
— Ai fost soția lui.
Casa era moștenirea familiei noastre.
A făcut un pas înapoi.
Pentru prima dată nu mai avea replici.
Nu mai avea superioritate.
Nu mai avea control.
Doar teamă.
— Cumpărătorii mă amenință cu proces.
— Asta este între tine și ei.
— Nu poți să mă ajuți?
Am privit-o câteva secunde.
Aceeași femeie care încercase să mă dea afară din casa copilăriei mele.
— Tata a prevăzut exact ce urma să faci.
A rămas nemișcată.
— Ce?
— Te-a cunoscut mai bine decât credeai.
Nu a mai spus nimic.
S-a întors.
S-a urcat în mașină.
Și a plecat.
Pentru totdeauna.
Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce făceam ordine în biroul tatălui meu, am găsit un plic ascuns într-un sertar.
Era pentru mine.
L-am deschis cu mâinile tremurânde.
„Draga mea Irina,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că am avut dreptate și că ai avut nevoie de protecția pe care am pregătit-o pentru tine.
Îmi pare rău că nu am putut să-ți spun totul mai devreme.
Dar vreau să știi un lucru.
Casa aceasta nu este importantă pentru că valorează bani.
Este importantă pentru că aici este povestea noastră.
Aici ai făcut primii pași.
Aici ai râs.
Aici ai plâns.
Aici ai fost iubită.
Păstreaz-o doar dacă îți aduce liniște.
Și nu lăsa niciodată pe nimeni să te facă să crezi că nu meriți ceea ce este al tău.
Tata.”
Am recitit scrisoarea de mai multe ori.
Apoi am ieșit pe verandă.
Soarele cobora peste grădină.
Trandafirii înfloreau.
Iar pentru prima dată după moartea lui, am simțit că încă este acolo.
Nu în pereți.
Nu în acte.
Ci în toate amintirile pe care nimeni nu mi le putea lua vreodată.