A doua zi, Rareș a început să caute informații despre Ana.
Nu pentru că nu o credea.
Ci pentru că voia să știe dacă mai exista cineva care să aibă grijă de ea.
Răspunsul a fost dureros.
Mama murise într-un accident.
Tatăl dispăruse cu mult timp în urmă.
Iar rudele apropiate refuzaseră să o primească.
Practic, Ana nu mai avea pe nimeni.
În zilele care au urmat, Rareș a petrecut tot mai mult timp cu ea.
La început, fetița era tăcută.
Nu avea încredere în oameni.
Își ascundea mâncarea în buzunare.
Se trezea noaptea speriată.
Și întreba mereu același lucru:
— Mai sunteți aici?
De fiecare dată, Rareș răspundea la fel:
— Da.
Încet, lucrurile au început să se schimbe.
Ana a început să râdă.
Să deseneze.
Să vorbească despre lucrurile care îi plăceau.
Casa uriașă a lui Rareș, care fusese ani întregi doar o clădire rece și tăcută, a început să prindă viață.
Într-o seară, Ana desena la masa din bucătărie.
Rareș lucra pe laptop.
La un moment dat, fetița a ridicat capul.
— Pot să vă întreb ceva?
— Sigur.
— Când plecați?
Rareș a închis laptopul.
— Unde să plec?
— Toți pleacă.
Camera a rămas tăcută.
Rareș a înțeles atunci cât de mult fusese dezamăgită de oameni.
S-a apropiat și s-a așezat lângă ea.
— Ana, uită-te la mine.
Fetița a ridicat privirea.
— Nu plec nicăieri.
Ochii ei s-au umplut imediat de lacrimi.
— Promiteți?
— Promit.
Au urmat luni de verificări, acte și proceduri.
Dar pentru Ana conta un singur lucru.
În fiecare dimineață, Rareș era încă acolo.
În fiecare seară, se întorcea acasă.
Într-o zi de primăvară, au ieșit împreună în grădină.
Ana alerga prin iarbă, iar Rareș o privea zâmbind.
Fetița s-a oprit brusc.
— Pot să vă spun ceva?
— Sigur.
— Cred că acesta este primul loc care se simte ca acasă.
Rareș a simțit cum i se strânge gâtul.
Pentru prima dată după mulți ani, și el simțea același lucru.
Ani întregi construise afaceri.
Clădiri.
Conturi.
Avere.
Dar nimic nu îl făcuse atât de fericit.
Câteva luni mai târziu, când actele au fost finalizate, Ana a alergat direct în brațele lui.
— Acum chiar suntem familie?
Rareș a zâmbit și a strâns-o puternic la piept.
— Da.
Pentru totdeauna.
Și în acel moment, omul pe care toți îl considerau rece și imposibil de impresionat a înțeles că cea mai importantă investiție din viața lui nu fusese o companie.
Ci un copil care, într-o noapte rece, dormea lângă un tomberon.