Pe ringul de dans, Damian m-a privit câteva clipe fără să spună nimic.
— Tremuri.
— Toată lumea se uită la noi.
— Lasă-i să privească.
Am râs pentru prima dată în acea seară.
Un râs timid.
Dar sincer.
Apoi m-a întrebat despre mine.
Nu despre bani.
Nu despre familie.
Despre mine.
I-am povestit despre librăria-cafenea.
Despre cărți.
Despre visele pe care le abandonasem.
Despre anii în care mă simțisem invizibilă.
El asculta cu atenție.
Ca și cum fiecare cuvânt conta.
A doua zi a apărut la cafenea.
Singur.
Fără pază.
Fără costume scumpe.
A comandat o cafea și a rămas aproape două ore.
Apoi a revenit.
Și a doua zi.
Și a treia.
Încet, am început să vorbim despre orice.
Despre copilărie.
Despre greșeli.
Despre speranțe.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu mă mai simțeam singură.
În schimb, Rodica și Cristina deveneau tot mai furioase.
Nu suportau să vadă că viața mea merge înainte.
Dar nu mai aveau aceeași putere asupra mea.
Pentru că începusem să înțeleg ceva important.
Problema nu fusese niciodată la mine.
Problema era felul în care ele mă făcuseră să mă văd.
Șase luni mai târziu, Damian m-a dus într-o grădină luminată de sute de beculețe.
S-a oprit în mijlocul aleii.
A scos o cutie mică.
Și a îngenuncheat.
Lacrimile mi-au umplut ochii instantaneu.
— Andreea, ani întregi ai fost tratată ca și cum nu ai fi fost suficientă.
A făcut o pauză.
— Dar eu cred că ești exact omul pe care l-am căutat toată viața.
A deschis cutia.
Înăuntru era un inel simplu și elegant.
— Vrei să fii soția mea?
Am început să plâng și să râd în același timp.
— Da.
Damian a zâmbit.
— Sigur?
— Da. De o mie de ori da.
Când vestea logodnei a devenit publică, Cristina a aflat ultima.
Iar pentru prima dată în viața ei nu a mai avut nimic de spus.
Pentru că adevărata victorie nu era că eu găsisem iubirea.
Ci că încetasem să mai cred minciuna pe care mi-o repetaseră ani întregi.
Că nu merit.
Că nu sunt suficientă.
Că nimeni nu mă va alege.
În realitate, trebuia doar să mă aleg eu prima.