În plic se aflau mai multe documente și fotografii.
Prima era cu Larisa, făcută cu puțin timp înainte de accident.
A doua era cu un bărbat pe care nu-l cunoșteam.
A treia era un raport de investigație.
— Adrian… ce înseamnă toate astea?
El a inspirat adânc.
— Accidentul Larisei nu a fost cercetat cum trebuia.
Am rămas nemișcată.
— Cum adică?
— Persoana care a provocat accidentul avea legături cu oameni influenți din compania familiei mele.
Am simțit că mi se golește pieptul.
Ani întregi crezusem că a fost o tragedie fără vinovați.
Dar Adrian continua.
— După accidentul meu am început să verific multe lucruri din trecut. Așa am descoperit dosarul Larisei.
— Și?
— Și am aflat că adevărul fusese ascuns.
Lacrimile îmi umpleau deja ochii.
— De ce îmi spui asta acum?
— Pentru că vreau să repar ce se mai poate repara.
Mi-a întins încă un document.
Am privit cifra și am crezut că văd greșit.
Era confirmarea plății pentru clinica din Germania care acceptase tratamentul experimental al Larisei.
Toată suma fusese achitată.
— Adrian…
Vocea mi s-a frânt.
— De ce?
— Pentru că nimeni nu a făcut nimic atunci când trebuia.
A zâmbit trist.
— Și pentru că tu ai fost singura persoană care m-a tratat ca pe un om, nu ca pe un cont bancar.
În acel moment telefonul meu a început să sune.
Era spitalul.
Am răspuns imediat.
— Doamnă Elena?
— Da…
Vocea medicului tremura de emoție.
— Fiica dumneavoastră a deschis ochii.
Am rămas fără aer.
Nu puteam vorbi.
Nu puteam gândi.
Doar plângeam.
Adrian m-a privit.
A înțeles imediat.
— Larisa?
Am dat din cap.
Și pentru prima dată de când îl cunoscusem, l-am văzut plângând.
Două luni mai târziu, Larisa începea recuperarea.
Mergea greu.
Avea încă un drum lung în față.
Dar era trează.
Era vie.
Într-o după-amiază stăteam toți trei în grădină.
Larisa povestea ceva și râdea.
Adrian o asculta zâmbind.
Iar eu realizam că, după ani de frică și disperare, viitorul nu mai părea un pericol.
Părea o șansă.
L-am privit pe Adrian.
— Dacă ai putea da timpul înapoi, te-ai mai căsători cu mine?
El a râs.
— Da.
— Chiar și fără plicul acela?
— Da.
— Și ce ai face diferit?
S-a uitat direct la mine.
— Aș avea curajul să te invit mai întâi la o cafea.
Pentru prima dată după foarte mult timp, am râs amândoi.
Iar atunci am înțeles că uneori cele mai frumoase începuturi apar exact în momentul în care crezi că totul s-a terminat.