Am rămas nemișcată.
Inima îmi bătea atât de tare încât aproape nu mai auzeam nimic.
— Nu poate fi adevărat, am șoptit.
— Întoarce-te și vezi singură, a spus vocea.
M-am întors.
În fața mea stătea un bărbat în uniformă militară.
Pentru o clipă am rămas fără aer.
— Unchiul Andrei?
El a zâmbit larg.
— Salut, puștoaico.
Nu-mi venea să cred.
Nu-l mai văzusem de aproape doi ani.
Știam că era plecat în misiune și că nu putea reveni acasă.
Cel puțin asta îmi spusese toată lumea.
— Cum ai ajuns aici?
— Cu multă alergătură și prea puține ore de somn, a răspuns el râzând.
Lacrimile pe care le ținusem în mine luni întregi au izbucnit deodată.
— Credeam că nu vine nimeni…
— Știu.
M-a strâns în brațe.
— De aceea am venit.
Am plâns cu fața lipită de umărul lui.
Pentru prima dată după moartea părinților mei, nu mă mai simțeam singură.
După câteva momente, unchiul Andrei mi-a șters lacrimile.
— Mai este cineva care vrea să te vadă.
— Cine?
Mi-a făcut semn spre marginea terenului.
Sub umbra unui copac era așezată bunica Elena.
Ținea un șervețel într-o mână și zâmbea printre lacrimi.
— Bunico!
Am fugit spre ea.
— Ai venit!
— Ți-am promis că o să găsesc o soluție, nu?
M-am aruncat în brațele ei.
— Tu ai făcut asta?
— I-am scris lui Andrei acum câteva săptămâni.
Am ridicat privirea surprinsă.
— Tu îi trimiteai scrisori?
— În fiecare săptămână, a recunoscut ea.
— Și nu mi-ai spus nimic?
— Unele surprize merită păstrate până la momentul potrivit.
Unchiul Andrei s-a apropiat și a îngenuncheat lângă noi.
— Bunica ta nu m-a rugat să vin.
— Nu?
— M-a obligat.
Toți trei am izbucnit în râs.
Pentru prima dată după mult timp, râdeam fără să mă prefac.
Am rămas împreună până la finalul ceremoniei.
Am făcut fotografii.
Am vorbit despre mama și tata.
Am plâns.
Am râs.
Și, pentru prima dată, am simțit că nu trebuie să port singură durerea.
La plecare, unchiul Andrei mi-a pus mâna pe umăr.
— Ascultă-mă bine.
— Te ascult.
— Nu vei fi niciodată singură. Niciodată.
Am privit spre bunica mea.
Era obosită.
Avea părul complet alb.
Dar zâmbea.
Și atunci am înțeles.
În tot timpul în care eu credeam că nu mai am familie, cineva lupta în tăcere să mă țină întreagă.
Cineva scria scrisori.
Cineva se ruga.
Cineva încerca să aducă oamenii împreună.
Acel cineva fusese bunica mea.
În drum spre casă, am ținut diploma pe genunchi și am privit cerul senin pe care îl iubea mama.
— Am reușit, mamă. Am reușit, tată.
Iar pentru prima dată după foarte mult timp, nu am mai simțit golul.
Pentru că în ziua în care credeam că voi fi complet singură, am descoperit că dragostea adevărată găsește întotdeauna o cale să ajungă acasă.